O carte poștală a deținutului-poet

O carte poștală a deținutului-poet

Andrei Gazsi nu se află la prima încercare poetică; debutul său se produce în anii optzeci, la „Tribuna”. În urma acelui moment, poetul rămâne prezent cumva de la distanță, fără să activeze în plan editorial. În acest timp, el însuși admite că a cochetat cu poezia în mod recurent, alături de teatru și de prezența în diverse cercuri artistice. Parcursul său biografic, însă, îl duce în direcții diferite, una dintre acestea fiind relevantă în construcția volumului de față: funcția de controlor tehnic de calitate la penitenciarul din Aiud. Editorial, Andrei Gazsi debutează abia în 2014 (Libertatea ca semn de carte) și de atunci semnează încă un volum anterior celui de față (2017, Cu alte cuvinte), conturându-și o voce poetică pregnantă, dominată de un stil diferit de cel adoptat în poezia foarte tânără din valul postdouămiist. Poate cel mai evident aspect este faptul că poezia sa nu transpune planul cotidianului, ci îl transcende. La nivel formal, Andrei Gazsi optează pentru o formulă clasică; gruparea în strofe și atenția la punctuație sunt doar câteva dintre elemente. Interesul său îndelungat pentru poezie se reflectă în această identitate pe care și-o construiește, definită de maturitate și de profunzimea experienței personale, redată cu seriozitate și cu toate atributele tehnice la îndemână. Dincolo de originalitatea expresiei sale, Andrei Gazsi pare să arate, într-un mod aproape demonstrativ, nu doar că este un cunoscător atent al mecanismelor esteticii poetice, ci că se delimitează de cele ale prozei. 

Volumul Câte o carte poștală pe lună, apărut în acest an la Editura Școala Ardeleană, vine ca o surpriză plăcută. Poetul se axează pe construcția unui discurs liric aparte, care se preocupă să marcheze într-un mod insolit distincția față de alte expresii contemporane. Acest exercițiu dovedește, prin esență și structură, un rafinament și fidelitate față de o voce proprie, care a ieșit la iveală recent și se face percepută fără dificultate. Volumul de față este anticipat prin publicația apărută în 2017, unde secțiunea a doua poartă același titlu. Tematic și structural, acel ciclu de poeme ajunge să fie continuat în acest volum, într-un univers de poeme „carcerale”. Pornind de la acest cadru, poetul dezvoltă o construcție complexă, cu valențe multiple și voci plurale. Ele redau aspectul fragmentar, dar și posibilitățile de creare a unor universuri imaginative distincte, încadrate în descrieri concise. 

Intrarea în volum se face printr-un îndemn similar celui dantesc din incipitul Divinei Comedii: „Trezește-te în fiecare dimineață într-o altă casă de nebuni,/ nu lăsa ca miasma din casa mortificării/ să se așeze în memoria ta”. Gândit ca set de reguli, primul poem este în totalitatea sa o lecție de pregătire a deținutului, în vederea acomodării în spațiul închisorii. Din primele poeme, este evidentă limitarea spațială dublă. Universul carceral și cel al cărții poștale îl încadrează pe deținut în spațiul unor reguli foarte bine definite. În lipsa unui mecanism care să îi asigure ieșirea, acesta încearcă să depășească limitele la nivel imaginar. Iar imaginile create devin universuri disparate, concentrate pe accentuarea distincției dintre spațiul exterior și cel interior. Poetul jonglează de-a lungul întregului volum cu dimensiunea spațio-temporală, fixând timpul într-un blocaj similar cu cel spațial pe parcursul încarcerării: „Până la liberare timpul meu va fi suspendat în punctul acesta,/ în acest spațiu întins ca un cearșaf peste furtuni,/ unde moartea nu e moarte, unde hăul nu e hău, plânsul nu e plâns,/ ci doar un gol”. Chiar dacă deținutul-poet găsește, în paralel, un univers în care timpul „se rostogolește”, acesta încremenește într-o existență improvizată în majoritatea poemelor, departe de speranță și marcat puternic de imposibilitatea de a reveni asupra rănilor din trecut.  

Limitarea spațială la care te supune o carte poștală încadrează structural posibilitățile poetice și, concomitent, deschide posibilitatea unor aglomerări expresive. Imaginile sunt adesea întrepătrunse sau suprapuse, punându-l pe cititor în postura de a reveni asupra versurilor și a-i crea posibilități de reflecție. În cărțile sale poștale, deținutul-poet iese din universul spațio-temporal al închisorii și își orientează privirea nostalgică spre trecut, de unde apar mai pregnant imaginile mamei și ale iubitei, ambele plasate într-un moment spre care se orientează acum autoreflexiv: „Îți scriu pentru că ești tunelul prin care evadez uneori/ în camera dinainte, în care n-ai mai făcut foc/ de când a murit tata…”. Personajele pe care le invocă sunt prezențe fantomatice, din amintirile deținutului-poet, cărora acesta li se confesează. O altă valență evidentă este cea a escapismului. Pentru deținutul-poet, acesta este un compromis necesar în vederea supraviețuirii. Astfel se justifică unele fragmente cu caracter puternic oniric: „Auzind tunetul, copilul și-a dezlegat umbra de călcâie,/ și a lăsat-o în seama vântului de la marginea mării”. Lupta interioară a deținutului-poet este axată pe separarea la care este supus prin claustrare și căutarea unei consolări. Adresările sale directe sunt marcate de duioșie. Spațiul comun al închisorii, văzut ca un „labirint al întunericului”, accentuează singurătatea individului, de unde singura posibilitate a libertății pare să fie concretizată în mod incontestabil prin cuvântul scris.  

Andrei Gazsi propune o scriitură serioasă, directă, cu un lirism fluid și o atenție stilistică înclinată spre detaliu. În versurile sale nu sunt construite eufemisme, iar imaginile sunt construite și plasate atent în text, astfel încât unul dintre efectele vizibile este un contrast puternic cu universul carceral. Poetul dă un contur clar intențiilor sale, ghidându-se după reguli tehnice de la care nu se abate, fără ca acestea să transforme imaginile sale în structuri rigide. Nu în ultimul rând, cărțile poștale sunt scrise de mâna unui deținut-poet, un marginal care primește voce din interiorul spațiului închisorii și al cărui acces la libertate poate fi exercitat doar prin cuvânt.

Rusu Elena

Articole similare

Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

Jurnal de întoarcere

Jurnal de întoarcere

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

Un one-woman show cinematografic

Un one-woman show cinematografic

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter