We Are Never Gonna Culturally Recover From This

Echinox15 iunie 2020

Lansat în martie 2020 pe Netflix, Tiger King este un documentar devenit viral, care și-a consumat deja viața în meme. Preț de câteva săptămâni, a fost însă cel mai urmărit documentar la nivel global pe platformele de streaming. Ceea ce înseamnă că Tiger King, chiar dacă trasat într-o logică hollywoodiană a senzaționalului, ar putea pune serios sub discuție diverse problematici ale societății actuale, inclusiv dinamica succesului. Pe scurt, Tiger King e o producție de nișă, dar care rămâne, paradoxal, una accesibilă publicului larg.

Documentarul investighează problema captivității tigrilor în SUA. Pare că urmărim o campanie de conștientizare, însă documentarul pune față în față grădinile zoologice conduse de Joe Exotic sau Bhagavan Antle și parcul condus de Carole Baskin. Între cele două grupuri survine un conflict deoarece primii sunt acuzați de abuz și exploatare a animalelor, pe când Baskin susține că este protectoarea felinelor pe care le găzduiește în adăpostul deținut de compania Big Cat Rescue. Documentarul urmărește firul cronologic al războiului dintre ei, dar pătrunde și în viețile personale ale protagoniștilor. Excentrici, narcisiști și paranoici, aceștia se îndepărtează de axa normalității pe parcursul documentarului, iar întâmplările prezentate retroactiv au capacitatea de a stârni diverse reacții – totul de la repulsie, confuzie ori mirare până la empatie și milă.

Societatea spectacolului ar vrea, spune autorul, să deschidă ochii celor prinși în superficialitatea vieții moderne și să avertizează cu privire la „spectacularitatea” ce amenință umanitatea. Debord vorbește despre „timpul spectacular”, care e, în definitiv, timpul liber transformat într-un timp al consumismului, adică tomai felul în care alegem, de exemplu, să urmărim acest serial în loc să citim o carte. Debord a prezis amploarea spectacolului care ne înconjoară, însă problema poate fi dusă mai departe înspre studiul mecanismelor prin care acest spectacol ne fură timpul. Iar dacă vorbim de un anume vizionarism al teoreticianului, savuroasăe critica față de normalitatea de azi – „se știe că economisirea de timp se traduce pozitiv pentru populația SUA în vizionarea programelor TV timp de trei-șase ore zilnic” (pag. 112). Aveți nevoie de 5 ore de binge-watching pentru acest serial.

Spectacolul e produs, în cazul documentarului, de personajele înregistrate. Cel mai bun exemplu rămâne, în acest sens, Joseph Maldonado-Passage, cunoscut drept Joe Exotic, care coagulează obsesii, dereglări și excentricități. Situația lui e precară: pierderi financiare, traume personale sau amenințarea cu închisoarea. Cei trei soți, angajați ai grădinii zoo și colaboratori ai afacerii, sunt martorii vieții lui tumultoase și creează un portret care pare fantezist, însă realitatea destramă poziția fermă a lui Joe cu privire la nevinovăție, iar până la final el își găsește „recompensa” penală, iar ceilalți – liniștea.

În primul rând, seria apare într-o perioadă de mare sensibilitate în ce privește mediul înconjurător și o explozie a campaniilor anti-zoo. Faptul că serialul nu are în prim-plan tigrii, ci stăpânii lor, lasă sentimentul vinovăției deoparte și îl înlocuiește parțial cu cel al senzaționalului prin însăși „spectacularitatea” din backstage-ul conflictului etic. În al doilea rând, documentarul anchetează harta psihologică punctată de anomaliile persoanelor și efectele lor în real – o presupusă crimă, o campanie politică extravagantă, un complot de asasinare. În definitiv, aceste fapte sunt consemnate în cazierul fiecăruia dintre acești oameni. Conflictele prezentate par să destabilizeze orice perspectivă cât de cât centrată/centrală. Un punct de sprijin ar putea veni din mărturiile angajațiilor sau a producătorului emisiunii Joe Exotic TV, Rick Kirkham. Deținători ai adevărului, aceștia sunt singurele figuri care readuc scena în cotidian.

Puterea acestui documentar constă, aș zice, în proiectarea unor situații neverosimile pe un plan realist.

Augusta-Maria Șolomon