Un one-woman show cinematografic

Un one-woman show cinematografic

Ivana Mladenović, cineasta sârbo-română, revine pe marile ecrane cu Ivana cea Groaznică, cel de-al doilea lungmetraj al său, care îi confirmă talentul și curajul de a explora noi formule. După succesul producției Soldații. Poveste din Ferentari, și noul film s-a impus deja în plan internațional: a avut premiera mondială în cadrul secțiunii Cineasti del Presente a Festivalului de Film de la Locarno, unde a și obținut premiul special al juriului.

Filmul (co-scris cu Adrian Schiop) reia din precedentul ideea unei construcții autoficționale. De data aceasta, narațiunea este inspirată din viața regizoarei și abordează teme sociale, folosind o formulă autentică și nouă, în comparație cu producțiile încadrate în mult discutata paradigmă a Noului Val Românesc.

Astfel, în Ivana cea Groaznică, ne întâlnim cu personajul Ivanei (Milenkovic), o regizoare-actriță din Serbia, cu o carieră de succes în România. Se întoarce acasă, în Kladovo, la familia ei, pentru o perioadă de timp. Personajului principal, interpretat chiar de Ivana Mladenović, i se alătură în distribuție familia adevărată în propriul rol, pentru a accentua și mai mult jocul dintre realitate și ficțiune. Intriga principală o constituie o așa-zisă boală a protagonistei, pe care ceilalți o consideră fiind „doar în mintea ei”. De aici decurg o serie de conflicte. De fapt, afecțiunea medicală (care pare a fi o ipohondrie severă) este doar pretextul care declanșează celelalte puncte importante ale filmului: ideea de identitate, familie și societate. Mladenović jonglează și trece ușor prin aceste teme, explorându-le cu lejeritate și naturalism.

Filmul mizează pe un anume fragmentarism, un melanj între teme, cadre și personaje din tot felul de medii sociale. Punctul în care se intersectează toate este, bineînțeles, personajul Ivanei. Tocmai de aceea, Ivana... se află la limita dintre ficțiune și documentar, iar lungmetrajul devine o acumulare de ambivalențe. În primul rând, acțiunea se petrece la Kladovo, oraș de graniță, locul de intersecție a culturii sârbe și române – ceea ce devine simptomatic pentru protagonistă, ea însăși, o sârboaică în România, percepută ca româncă (sau cel puțin înstrăinată de locurile natale) în Serbia. În al doilea rând, filmul glisează constant între două axe: cadrul familial (părinți, relația cu un băiat mult mai tânăr pe care se străduiește să o ascundă) versus mediul social (funcționarii instituțiilor locale, prietenii). Prin explorarea celor două medii, Ivana pare că încearcă să-și răspundă propriilor întrebări, să-și rezolve conflictele (identitare, familiale, relaționale etc.), iar aparenta lipsă de omogenitate a cadrelor, a firului narativ, nu fac decât să confere autenticitate întregului demers. Totodată, ideea întrepătrunderii și a intersecțiilor dintre medii este prezentă și la nivel formal: camera se mișcă lejer, adesea cu mișcări tremurânde, de la un cadrul la altul, fără a avea neapărat vreo miză estetică propriu-zisă.

Pe de o parte, scenele care explorează ideea de familie denotă o anume intimitate îmbinată cu un comic de situație. Avem de-a face cu o tipică familie balcanică, unde reîntoarcerea Ivanei acasă activează anumite surse de conflict, cel mai accentuat apare cel dintre generații. Deși personajele par că se ceartă și se împacă permanent (de unde rezultă mult umor, uneori dus către hilar), acest lucru nu face decât să articuleze firesc familiaritatea estică, unde schimburile de replici contradictorii nu sunt decât un pretext pentru scenele de împăcare și duioșie derulate ulterior. Se poate spune că, implicit, filmul deconstruiește ideea de familie idilică, ca loc al stabilității și armoniei: dialogurile, certurile nu doar că dinamizează acțiunea, dar construiesc un portret de familie autentică.

Pe de altă parte, scenele care au în prim-plan mediul social oferă un adevărat spectacol de kitsch balcanic. De la invitația pe care o primește Ivana de la autoritățile locale pentru a participa și promova un festival care să „încununeze” prietenia sârbo-română, până la derularea efectivă a festivalului, unde protagonista primește cheia orașului (și devine, în mod evident, un fel de brand local, exploatabil la evenimente de acest fel), filmul oferă o radiografiere a societății locale. Orașul Kladovo nu devine decât un pretext pentru balcanismul care se vrea subliniat. Dincolo de comicul aferent, filmul pare că face cu ochiul publicului, dornic întotdeauna de încă o mostră din estul exotic. Tocmai de aceea, provincialismul explorat nu vine decât să confirme ceea ce publicul aștepta: multă cultură pop, acompaniată de poezii recitate cu grandilocvență la festivități locale.

Totodată, prin dialogurile animate pe care Ivana le poartă cu oamenii din Kladovo, sunt interogate, în mod implicit, câteva constructe sociale importante. Printre ele, filmul problematizează și locul femeii în societate, însă fără o miză critică și departe de a fi tezist. Când Ivana merge la doctor pentru a afla care este boala de care suferă, i se răspunde că atunci când va fi măritată și va avea câțiva copii, toate problemele i se vor rezolva. Același tip de discurs pare să o acapareze în permanență. În acest mod, filmul oferă o panoramă a societății (de altfel, interesul aproape sociologic pentru anume clase/grupuri sociale era prezent și în filmele anterioare ale regizoarei). Acesta consider că este unul dintre punctele forte ale producției: faptul că, deși are în prim-plan povestea și perspectiva personală a Ivanei, nu evită temele „grave” (identitatea, familia, societatea), ci din contră, le expune pe ecran cu același naturalism din scenele intimiste. Mladenović păstrează și în acest sens ambivalența: pe de o parte, tonul plin de umor cu care sunt dezvoltate toate intrigile la suprafață, iar de pe altă parte, luciditatea cu care sunt tratate și interogate anumite constructe, în subsidiar. Ambele conferă filmului intensitate și îl apropie, ca stil, de cinéma vérité, unde improvizațiilor, caricaturizărilor pestrițe li se alătură o privire plină de acuitate.

Așadar, Ivana cea groaznică este un film memorabil, original, care demonstrează foarte convingător modul în care viața reală se poate îmbina cu ficțiunea. Ivana Mladenović reușește să-și creeze un autoportret hipnotizant, încadrat perfect în lumea pe care o reconstituie, cu tandrețe și umor.

Andreea Mîrț

Studentă la Facultatea de Litere. Interesată de literatura română contemporană, postmodernism și film.

Articole similare

Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

Jurnal de întoarcere

Jurnal de întoarcere

O carte poștală a deținutului-poet

O carte poștală a deținutului-poet

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter