Aporia: O cronică a lumii marginale

Aporia: O cronică a lumii marginale

Volumul de debut al Oanei Uiorean, Aporia (Dezbărații) (frACTalia, 2019) este cu siguranță un roman curajos care își duce mizele până la capăt. Cartea pune în discuție situația romilor care trăiesc lângă gropile de gunoi și oferă o cartografiere a lumii marginalilor, victime ale inegalităților sociale. 

Apariția romanului e cu atât mai salutară cu cât în spațiul cultural autohton problema romilor rămâne una prea puțin abordată. Cel de-al treilea roman al lui Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, publicat în 2013, rămâne simptomatic și din acest punct de vedere. Ecranizarea cu același nume a Ivanei Mladenovic, din 2017, a reprezentat la rândul ei un eveniment în plan cinematografic. O piatră de hotar rămâne însă și abordarea din punct de vedere istoric a lui Radu Jude, în filmul Aferim!, din 2015, care prezintă problema sclaviei romilor din secolul al XIX-lea. Aporia (publicat la o editură caracterizată de o așa-numită direcție underground și care promovează o literatură experimentală) completează tabloul cu o transpunere a  problemei romilor evacuați la periferia societății, printr-o angajare la o realitate actuală și prin sondarea inegalităților economice, rasiale și de gen.

Romanul propune la început punerea în paralel a două personaje feminine și a contextelor de care acestea aparțin. Nu sunt neapărat individualizate, ci mai degrabă construite prin schițe fragmentare, fără a avea un parcurs narativ în adevăratul sens al cuvântului.  Este vorba, pe de o parte, de vocea naratorială, caracterizată de o puternică alienare care o face să-și chestioneze identitatea, feminitatea, de fapt, întreaga existență în raport cu societatea în care trăiește. Pe de altă parte, romanul o prezintă pe Cireașa, personaj de etnie romă, a cărei fiică, Alina, i-a fost luată de autorități în urma unui accident. Astfel, cele două femei par să își chestioneze în permanență raportul cu societatea. Cu toate că, atât „orașul străin”, cât și „câmpul de cocioabe”, locurile de care existența celor două depinde în totalitate, nu sunt explicit localizate geografic și istoric, ele devin profund internalizate în psihologia lor. Aceste locuri, cu sistemelor lor implicite, creează raporturi și alocă fiecărui subiect o anumită poziție: pentru naratoare și pentru Cireașa, locul este în lumea marginalilor. 

Cadrele intime, prin care este investigată vulnerabilitatea și precaritatea personajelor sunt perfect asamblate în cadrul mai larg, social. Brutalitatea, violența, ignoranța își fac loc atât prin sistem, cât și prin actanții lui. Oana Uiorean reușește să unească cele două povești nu atât prin sublinierea opozițiile și a contextele diferite, cât prin articularea punctele comune, a nevoilor și a crizelor (psihologice, afective, sociale etc.) pe care le împărtășesc cele două femei. Cu alte cuvinte, perspectiva romanului demonstrează empatie și o atenție deosebită în sondarea lumii marginale, materializate printr-un limbaj profund poetiza(n)t. Nu este vorba însă despre o estetizare a  precarității, ci mai degrabă de o depășire a realității brute și dezolante în forma ei vizibilă, de la suprafață, prin radiografierea fracturilor umane la un nivel mult mai profund. În cele din urmă, naratoarea, tot chestionându-și fricile, ezitările, căutările care ar putea duce la găsirea unui „sistem de clasificare a realității”, ajunge să-și identifice nevoile și deziluziile cu cele ale Cireșei: „Dar ce e foamea? Despre ce vorbim? Cui, dintre voi două, îi e de fapt mai foame? Ei, care vrea doar să treacă de partea ta ca să dispară? Sau ție, care vrei să treci de partea ei ca să apari? Să dispară din proprii ochi, să apari în proprii ochi. […] Furia ei, asta îți dorești. Furie îți dorești. Tihna asta mincinoasă, mai să te omoare. Furie. Să fie furie” (pp. 125-126). 

Miza principală a romanului rămâne însă cea politică. Într-adevăr, în Aporia sunt cartografiate inegalitățile și cauzele lor sociale prin puternice nuanțe ideologice. Lumea de la groapa de gunoi nu este nici respingătoare, nici seducătoare, ci este, din contră, conturată într-un mod realist. E locul unde este afișat direct disprețul pentru aparențe și pentru clișeele cu care instituțiile încearcă să mențină iluzia solidarității cu aceste clase marginale. Într-un mod lucid și ironic, Oana Uiorean arată că victimele inegalității rămân nu doar private de la accesul la educație, de la o locuință stabilă etc. Mai mult, ele sunt instrumentalizate pentru a asista la modul în care sistemul poate mima și simula un discurs egalitarist: „Da, poți să fii în viața tot ce vrei să fii dacă ești norocos, rău sau talentat. Dacă nu ești, nu. Nu așa cum e făcută lumea acuma, nu atâta vreme cât răii, norocoșii și talentații îi învață pe copii, prin tot felul de Agenții, că dacă nu ajung unde vor e numai vina lor” (p. 96). În același mod, de pe partea cealaltă a baricadelor, în roman este amendat și modul în care ideea de solidaritate poate fi persiflată și depolitizată, deci instrumentalizată la rândul ei, în alte scopuri: „Venind încoace, pe metrou, o grămadă de tineri în chiloți. I-ai întrebat de ce. Vreun protest? Vreo nevoie? Ți-au spus că nu. Că e doar așa, ca să se distreze. Se întâmplă în aceeași zi în toate orașele mari ale lumii, au adăugat. Intrăm în rând cu lumea. Solidaritate. Cu cine? ai întrebat iarăși. Noi cu noi, bineînțeles, ce poate fi mai frumos, ți-au răspuns” (p. 20).

Nu există un final propriu-zis al romanului, pentru că firele narative rămân construite prin fragmentaritate și discontinuitate. Se sugerează, în acest fel, încă o dată, angajarea totală la un real care persistă în prezent și care nu ar putea fi reprodus într-o narațiune totalizantă. Cea de-a treia parte a romanului, intitulată „Câmpul de cocioane”,  propune un fel de anchetă la care participă cei care locuiesc lângă groapa de gunoi și pune la un loc episoade din viața lor, marcante și tragice. Rezidă din poveștile adunate un anumit sentiment de disperare, o revoltă care se transformă în cele din urmă în resemnare și acceptare: „[a]ici ne împărțim cu toții soarta unii cu ceilalți. Trăim pe groapa de gunoi, dar parcă lumea începe să semene mai mult cu ce ar trebui să fie, odată ce uiți că ea nu se termină la marginea câmpului de cocioabe” (p.108). Prin urmare, romanul duce la bun sfârșit ceea ce își propune: să dea voce lumii marginale, printr-o abordare sinceră și brutală, în același timp. 

Aporia (Dezbărații) reușește să articuleze un discurs puternic, atent lucrat stilistic, care își dozează admirabil nuanțele ideologice în poveștile construite cu autenticitate. Rămâne, în orice caz, un exemplu de a face (mai) vizibile, prin literatură, realitățile sociale ale prezentului. 

Andreea Mîrț

Studentă la Facultatea de Litere. Interesată de literatura română contemporană, postmodernism și film.

Articole similare

Excese cuminți

Excese cuminți

Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Câteva zile în Bankok

Câteva zile în Bankok

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter