Critica literară și deficitul teoretic în România postbelică. Scurtă radiografie a dialogurilor conceptuale

Critica literară și deficitul teoretic în România postbelică. Scurtă radiografie a dialogurilor conceptuale

  1. Criza conceptuală. Un argument pentru teorie în perioada comunistă

În articolul său, „Critica de export. O pledoarie” (care anticipează, în mod evident studiul pe larg despre problema criticii „exportabile”1), Andrei Terian menționează că „un concept, o metodă, o teorie, o ipoteză, o interpretare sau o luare de poziţie sunt, prin chiar natura lor, mult mai uşor vandabile unui public străin decât un sonet de Eminescu sau o povestire de Creangă”2. Odată cu această afirmație, discursul sondează posibilitățile de extindere ale criticii autohtone pe o piață literară deschisă și funcțională. Dacă limbajul critic, conceptual, e mai accesibil unui discurs comun cu literaturile lumii față de beletristică, cum se face că literatura română oferă pe piața literară prea puține limbaje critice sau forme conceptuale semnificative?

Dintre răspunsurile posibile, Andrei Terian investighează mai îndeaproape lipsa de traduceri, absența contextului, o anumită predilecție pentru asocierea cu literatura Vestului și lipsa apetenței pentru teorie. Fără îndoială, așa cum demonstrează criticul, fiecare dintre acestea contribuie la izolarea limbajului critic românesc într-o lume tot mai fluidă conceptual, delimitată de barierele fixe ale naționalismelor inutile. Totuși, lucrarea de față încearcă să explice invazia cronicărească (despre care discută Terian) și, mai cu seamă, deficitul teoretic de care suferă literatura română, pornind de la o analiză a criticii literare, a încercărilor de istorie literară și a teoriei în perioada comunistă. În fond, voi discuta modul în care funcționează metadiscursul literar în perioada realismului socialist (din anii ’50) și mutațiile acestuia în funcție de schimbările ideologice, contextuale, de după 1960 și până în 1989.

Încercând o panoramare a evoluției genului în literatura română, textul de față deschide o dezbatere pe larg despre izolaționismul criticii literare și despre instrumentalizarea conceptelor teoretice în așa fel încât ele să deservească forme diverse de ideologii. Fie că e vorba despre o ideologie oficială (naționalism, socialism etc.), fie că aceasta corespunde unor convingeri individuale (încrederea în talentul criticului, redefinirea canonului literar care „se face, nu se discută”) sau de grup (sincronismul în forme diverse), ea a determinat configurarea criticii literare și specificitatea acesteia în relație cu critica occidentală.

  1. Relicvele criticii interbelice. Despre realismul socialist și „teoria reacționară”

Perioada interbelică pune exegeza sub semnul lui E. Lovinescu și al lui G. Călinescu. Fără a ignora neapărat celelalte voci critice (G. Ibrăileanu sau N. Iorga în critica de direcție3, Ș. Cioculescu, V. Steinu sau T. Vianu pentru „critica estetică”), cei doi dau coordonatele a două direcții fundamentale pentru metadiscursul perioadei următoare. Pe de o parte, G. Călinescu retrasează aria de discurs a istoriei literare, lipsită de rigurozitatea stilistică a genului. În fond, Călinescu confundă deseori istoria literară cu discursul critic, făcând loc observațiilor subiective, replicilor ironice sau notațiilor „mondene”. Pe de altă parte, E. Lovinescu își construiește ipotezele critice nu atât în jurul unor considerente impresioniste, cât în sensul validării unui concept teoretic, și anume sincronismul (devenind tributar, la rândul lui, criticii de direcție).

Schimbările de context aduc cu ele revizitări ale criticii și ale istoriei literare, în contra direcțiilor de dinainte. Critica de după 1944 se regândește strategic drept înnoitoare, considerând că textele lui Lovinescu sau Maiorescu îndoctrinează scriitorii într-o ideologie străină față de noua direcție a realismului socialist. Alex Goldiș susține că această direcție critică este pusă sub semnul indeterminării și al confuziei terminologice, în așa fel încât ea „nu e doar o metodă de creație, ci și un instrument al criticii literare”4, ce contribuie la aservirea programatică a literaturii. În ceea ce privește investigările teoriei, realismul socialist aduce cu sine o confuzie puternică între obiect și metodă: „metodologia și ideologia devin indisociabile, ca «fețe» ale aceleiași medalii dogmatice, emise de politica partidului unic, care nu accepta nici reformulări, nici disidențe. Căci, deși se recomanda ca o (simplă) «metodă de creație», realismul socialist era, mai presus de toate, o ideologie – sau, mai exact, fața «estetizată» a doctrinei oficiale”5

De altminteri, dacă în cazul lui G. Călinescu sau E. Lovinescu puteam delimita între o istorie literară „impresionistă”, problematică prin suprapunerea cu critica literară, și o istorie literară „ideologică” în direcția sincronismului, în discursul „teoreticienilor autohtoni” (ca Ov. S. Crohmălniceanu, N. Moraru sau I. Vitner) se poate identifica o dublă falsificare: odată prin doctrina ca atare, care promovează priviri și analize superficiale, apoi prin selectarea exemplelor dintre clasicii care nu au legătură cu marxismul pentru a ancora noua doctrină într-un corpus deja consacrat6. Mai mult, suprapunerea metodei cu obiectul elimină, de fapt, analiza criticului și punerea textului în dialog cu orice alt concept în afara celor prescrise de rețetarul realismului socialist. Astfel, teoria corespunde doar unui mobil ideologic, limitată la nevoile contextului social. După 1946, cenzura restrictivă devine una „prescriptivă”, prin care literatura „se face” în funcție de directivele oficiale, despre subiectele preferate de Partid. În 1946, Gheorghe-Gheorghiu Dej lansează problema moștenirii literare. Astfel, Crohmălniceanu inițiază o rubrică cu același nume, care aduce în discuție scriitorii clasici, de cele mai multe ori forțat rediscutați în relație cu principiile ideologice.

De fapt, această falsificare a discursului critic pare că provine, după cum notează Bogdan Crețu, din niște reflexe mai vechi ale literaturii pe care socialismul le reactualizează: „Doar că nu trebuie să se uite că toate acele răstălmăciri se sprijineau pe unele tendințe preexistente, care denaturau trecutul și inventau curente, tendințe de care literatura noastră s-a contaminat tardiv”7. Sămănătorismul sau poporanismul, curente ideologice, la rândul lor, angrenate în discursul criticii de direcție specifice, nu pot fi puse, însă, în legătură cu noile forme de falsificare discursivă, întrucât realismul socialist vine în siajul unor direcții extraestetice și deloc specifice unui organicism intern. În vreme ce Iorga sau Ibrăileanu promovează teorii ce își găsesc justificarea în situația socială a epocii, critica realismului socialist împrumută realitățile unui teren străin, caută să aclimatizeze o ideologie incompatibilă cu situația din România de până atunci în continuarea procesului de rusificare.

După 1953 se produce ceea ce Alex Goldiș numește „revizionismul” criticii realismului socialist. Însă tendințele de liberalizare sunt timide și nu pot fi confundate cu o formă de deschidere autentică, mai ales că ele își găsesc justificarea în tendințele de apropiere a publicului de literatura socialistă. Odată cu tezele lui Malenkov, criticul poate imita obediența, atâta vreme cât demonstrațiile și conceptele folosite pot fi puse în legătură cu realismul socialist: „Perversiunea noului realism socialist constă în mimarea lipsei de prejudecăți: ceea ce afirmă deschis e că tematica operelor depinde doar de liberul arbitru al scriitorului, însă ceea ce presupune în subtext e înalta relevanță ideologică a acestei tematici […] Dacă în plin stalinism mulți termeni erau complet interziși (a vorbi despre «calitatea» operei era decretat drept absurd), după 1952-1953, criticul poate apela la o serie mai largă de criterii, atâta timp cât e îndeajuns de prundent încât să le plaseze neutralizator sub umbrela dogmelor staliniste. Cu timpul, termenii liberalizatori vor proba funcționalitatea unui „cal troian” în interiorul esteticii realist-socialiste”8.

  1. Discursul critic al anilor ’60 – Autonomia esteticului și rezistența la tranziție

Discursul critic revine la o „imanență” a textului abia în anii ’60, prin impunerea unui limbaj autarhic, autosuficient, într-un dialog (i)mediat cu literatura. Autonomia esteticului sau „estetismul socialist”9 deschide și mai mult posibilitățile de analiză critică în direcția „impresionismului” călinescian lipsit de o ancorare teoretică reală, întrucât conceptul devine doar un util discursiv, fără a da seama de contextul în care și pentru care funcționează: „tocmai prevalența și toleranța inofensivă a acestei platforme «neo-impresioniste» a făcut ca, în ultimă instanță, critica românească din perioada național-comunismului să poată importa aproape orice metodologie (= tehnică) critică occidentală fără ca, la prima vedere, un asemenea gest să atenteze în vreun fel la integritatea și la verosimilitatea ideologiei oficiale”10.

Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Al. Piru, Mircea Martin, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, M. Ungheanu nu intră neapărat în dialog teoretic cu literatura occidentală, ci asumă conceptual un discurs aplicabil realității românești, operelor analizate perse, în absența contextului. În ciuda dialogului cu Noua Critică europeană, exegeza românească nu oferă creatori de concept. Dacă comparatismul lui Adrian Marino ar putea constitui o viziune conceptuală viabilă, ceilalți critici ai generației anilor ’60 importă o teorie pe care o aplică unor texte străine, deseori, de contextul din care conceptele devenite „umbrelă” au fost extrase.

E evident că această lipsă de reacție față cu efervescența conceptuală a Vestului, importul teoretic lipsit însă de răspuns din/ în teren românesc determină o inflație discursivă cu rezultate contrare. Pe de o parte, conceptele teoretice își lărgesc semnificațiile, ajungând să își piardă specificitatea, fiind folosite în variație liberă pentru a exprima un conținut oarecare, iar, pe de altă parte, ele devin giranți/ garanți ai valorii estetice pentru o literatură „vulnerabilă”: „în structuralismul francez, critica imanentă a textului literar implică și o critică a culturii care a construit valoarea literară: ea are, de aceea, un sens «reducționist»11. Critica dintr-o țară totalitară, în schimb, nu poate emite ipoteze demistificatoare despre cultură și nu are motive să demitizeze o literatură oricum vulnerabilă: ea va folosi argumentele imanentismului pentru a ranforsa valoarea literară, luând deci o formă inflaționară”12.

Mai presus de consistența conceptului, generația critică a anilor ’60 promovează, așadar, revenirea la talentul criticului. Or, invazia cronicărească provine tocmai din încercările criticului de a transforma obiectul analizei lui literare într-un pretext pentru un discurs al elocvenței. În acest sens, Alex Goldiș observă că „unanimitatea în favoarea talentului derivă dintr-un complex al superiorității lui față de metodă, complex care explică reticența cu privire la specializarea instrumentelor critice”13. El discută faptul că, spre deosebire de modul de a face critică al occidentalilor, la noi, a fi asociat unei metode (structuraliste, marxiste, psihologice etc.) înseamnă a „reduce spiritul operei”14. Acest lucru face ca metodele în sine să nu fie dezbătute, să nu existe un conflict de idei între direcțiile diferite de acces la text, dat fiind faptul că valoarea operei ține, oricum, de talentul criticului: „Nu respingerea metodelor în general, ci respingerea fiecărei metode în particular, precum și limitarea ei în raport cu personalitatea criticului constituie retorica specifică a acestei perioade. La modul ideal, criticul stăpânește toate metodele, dar abordează opera ca și cum n-ar avea niciuna”15.

Alături de această formă de critică postcălinesciană ce preferă expresia scurtă, cronicărească, se dezvoltă o direcție adeptă a studiilor dialogice, cu apetență teoretică. Fără a constitui neapărat o școală de comparatistică16, Sanda Galopenția, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel sau Matei Călinescu caută în permanență un dialog conceptual cu lumea din afara granițelor României. După cum observă și Adriana Stan17, peisajul literar românesc se diferențiază încă de pe băncile Facultății de Litere, unde studenții de la literatură română și cei de la literatură comparată exersează modalități posibile de raportare a obiectului lor de studiu la lume.

Astfel, în jurul lui Mircea Martin, Eugen Simion sau Nicolae Manolescu se formează o critică autarhică a textului, derivată, deseori, dintr-un proces de generare intern al literaturii. În schimb, comparatiștii (succesori ai unei formații „estetice” în direcția lui Tudor Vianu) inovează la nivel de concept și pun probleme metadiscursive. În siajul structuralismului, acești reclamă izolaționismul criticii și încearcă să integreze literatura română într-un circuit extins. Roxana Eichel, în teza sa de doctorat, remarcă însă lipsa de rezultat a acestor încercări de racordare la direcțiile teoretice ale lumii datorată întocmai retardului conceptual față în față cu inovațiile teoretice ale unei lumi deschise: „Dacă în România anilor ’60-’70, gândirea lor era a unor deschizători de drumuri în structuralism și critică culturală, în schimb traversarea Oceanului îi transformă în critici conservatori, sceptici față de valurile deconstrucției și post-structuralismului, vorbind mai degrabă despre sau în numele unei ariergarde (așa cum se și exprimă, de altfel, Virgil Nemoianu în O teorie asecundarului)”18.

  1. Nebuloasa conceptuală a anilor ’70-’80. Dinspre protocronism către postmodernismul teoretic

Tezele din Iulie 1971 marchează ideologic o revenire la cenzură. Fără a lua formele anilor ’50 și amploarea marxismului în practică stalinistă, se promovează un program de exaltare a autohtonismului bazat pe o ideologie naționalistă. De fapt, din punct de vedere conceptual, anii ’70 schimbă din nou macazul pe care intrase literatura în perioada dinainte – bună parte din generația „comparatiștilor” care căutau să explice legăturile dintre literatura română și literaturile occidentale aleg să emigreze, protocronismul devine practică literară oficială și protejată, iar cea mai apropiată de Europa (singura dintre variantele posibile) devine gruparea cronicarilor de la România literară19.

Astfel, Roxana Eichel pune foarte atent problema deficitului teoretic, în sensul că noua generație de „sincroniști” este lipsită de rigoarea studiului teoretic și folosește conceptul ca pretext de erudiție, fără a institui un dialog funcțional cu Europa și fără a crea, la rândul ei, teorie: „Departe de a încerca să susțin că perioada 1975-1989 a fost marcată, în România, de un vid teoretic, cred că trebuie să confirmăm, totuși, «retragerea» către cronica literară și către istoria literaturii române. Prezențele teoretice persistă prin Eugen Simion, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, mai ales pe filiera impresionistă a criticii, îmbogățită cu reflecția asupra postmodernismului și asupra adaptărilor sale în spațiul cultural românesc (antologia Generația80în texte teoretice fiind, poate, cel mai elocvent și mai răspândit document al acestei ramuri a reflecțiilor)”20.

În această perioadă, problema „sincronismului” reface amploarea dezbaterilor determinate de Lovinescu în interbelic. Protocroniștii, în frunte cu Edgar Papu, schimbă direcția de mers a literaturii române, întrucât noua doctrină deformează dialogul cu Europa, pe care o face tributară acesteia. În fond, spre deosebire de politica oficială în care marile revoluții derivă din invenții autohtone, „Edgar Papu nu afirmă influenţa trecutului românesc asupra prezentului occidental, dar neagă influenţa trecutului occidental asupra prezentului românesc”21. Din moment ce progresul și (r)evoluția vin din Est, Europa nu mai funcționează ca reper cultural, orice dialog conceptual cu aceasta fiind inutil și desființat. Pentru a se distanța de URSS, Nicolae Ceaușescu preferă pionieratul cultural și ideologic în detrimentul celui științific. Astfel, orice potențial complex de inferioritate e răsturnat, din moment ce protocronismul asumă independența literaturii române, organicismul și chiar autoritatea unor fenomene estetice preluate „pe nedrept” de Europa.

Criticii de la România literară încearcă să se pună cât mai mult la adăpost de falsul acesta ideologic. Invazia de cronici și recenzii se explică, astfel, ca o încercare de contrabalansare a falsificărilor literaturii prin întoarcerea la text (chiar și în formula denunțată în perioada anilor ’60 a autonomiei esteticului). De vreme ce, în această perioadă, e de recâștigat literatura și „adevărul în artă”, se înțelege că nu se mai poate discuta în aceiași termeni despre un dialog conceptual cu Europa. Odată cu schimbarea mizelor, pretenția de a crea concept care să funcționeze pe piața literară largă pare, de bună seamă, exagerată.

Unul dintre cele mai puternice răspunsuri din partea „sincroniștilor” față de protocroniști vine, în 1981, din partea lui Mircea Martin în momentul apariției volumului G. Călinescu șicomplexele” literaturii române: „Avem de a face cu un «complex» atunci când în cuprinsul sau în urma judecăţii defavorabile apar exagerări, respectiv diminuări ale proporţiilor reale, restricţii ori generalizări abuzive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur şi simplu, răsturnarea planurilor ca atare şi, mai ales, a criteriilor. «Complexul» se recunoaşte însă nu numai prin deformările produse, ci şi printr-o anumită repetabilitate obsesională”22. După cum notează și Bogdan Crețu, replicile puternice referitoare la nevoia de racordare la Europa sau încercările de recuperare în salturi a unor etape culturale nu sunt deloc inocente. Ele vin ca replici pentru o politică a falsului și refac un soi de „teorie a formelor fără fond” în manieră maioresciană ca reacție față de „sincronizarea” artificială cu Europa și depășesc cu mult miza-tampon a textului, și anume analiza discursului călinescian.

Cu toate acestea, anii ’80 caută să readucă literatura română (cu variantele ei critice) mai aproape de Occident, după ecartul puternic al protocronismului. Aparatul critic devine semnificativ – pentru prima oară poate la cote de acest fel – întrucât el pune literatura română într-un dialog de idei nu doar cu lumea europeană, dar, mai ales, cu un spațiu american considerat până atunci mai degrabă inaccesibil. După 20 de ani de maturitate în Vest, conceptul de postmodernism, importat târziu, dar cu succes în România, deschide o puternică bătălie între generații, deși, la o privire mai atentă, acesta funcționează foarte bine ca pretext pentru asumarea unei poziții critice, de orgoliu, de frondă generaționistă: „Dacă postmodernismul occidental a fost un simptom al pulsiunii concurenţiale, cel românesc a constituit o metodă de individualizare generaţionistă, mai radicală decât orice opoziţii bazate pe poetici personale sau de grup”23. Generația anilor ’80 (în frunte cu Ion Bogdan Lefter, în rândul criticilor) simte nevoia ancorării în teren românesc a conceptului. Astfel, Ion Bogdan Lefter explică acest decalaj față de postmodernismul occidental ca o cerință a sistemului românesc, care nu a pretins anterior o sensibilitate postmodernă24.

Fără a face neapărat o trecere în revistă a conflictului de idei dintre generația anilor ’60 și generația optzecistă – așa cum apare el în numeroasele texte critice/ programatice ale perioadei, e de reținut încercarea criticilor de a problematiza în jurul conceptului. Deși importă majoritatea teoriei din Vest (mai precis din textele lui Ihab Hassan, Lyotard, Baudrillard sau John Barth, U. Eco, G. Vattimo, G. Durand), reprezentanții celor două generații o rediscută în acord cu realitatea românească: „Profilul postmodernismului preferat de criticii «vechilor» generaţii este prin urmare cel «integrist», recuperator şi eclectic, care ar permite coabitarea tuturor în sânul aceluiaşi curent. Iniţiativa de a renunţa la componenta poststructuralistă a fost resimţită, de altfel, de către o parte din scriitorii generaţiei ’80, ca un atac la individualitatea lor estetică, ceea ce a determinat o crispare a lor pe poziţii, chiar şi atunci când textualismul a început să dea semne evidente de sterilitate şi declin”25.

Legăturile cu modernismul explicate de șaizeciști, inovațiile textualiste aduse în teren de optzeciști, delimitarea de prefixul „post-” și substituirea acestuia cu „meta-” sau „transmodernismul” încearcă să mute treptat discuțiile dinspre text spre metatext26. De altminteri, după cum notează Andrei Terian, diferențele dintre șaizeciști și optzeciști se explică prin preferința unora sau altora pentru La Nouvelle Critique sau pentru grupul Tel Quel27. Dacă în perioada anterioară conflictele critice se purtau, mai ales, între „sincroniști” și „autohtoniști”, în anii ’80 direcția de orientare e, fără îndoială, către Occident, înspre sincronizare, diferențele fiind date de viteza de raliere ideologică și metodologică cu Vestul. În fond, în ceea ce privește metoda, Terian remarcă întocmai distanța între curentele literare ale epocii și viziunea critică, atâta vreme cât postmoderniștii lucrează încă cu rețetarul criticii valorice28. Ceea ce pune în evidență criticul este că, mai mult decât un „postmodernism fără postmodernitate”29, această direcție presupune o nouă viziune asupra felului de a teoretiza fără un instrumentar pe măsură. De bună seamă, lărgirea ariei de discurs, amplificarea subiectului în critica literară, importurile teoretice și dialogurile cu conceptele adoptate scot critica literară din autosuficiența ei de până atunci, fără să implice neapărat mutații puternice în felul de a scrie critică și de a construi concept. Teoria devine relevantă doar în măsura în care se raportează la textul literar, în așa fel încât postmodernismul în critica literară a anilor 80 ține încă de conținut și prea puțin de formă30.

Concluzii

Critica literară românească se individualizează în peisajul metadiscursiv al literaturilor lumii. Confundată deseori cu istoria literară, independentă de cele mai multe ori de teorie și de concept, ea devine cea mai semnificativă expresie despre text în postbelic. Dacă literaturile „canonice” pledează, mai degrabă, pentru istorie și teorie în încercarea de a rămâne centrele de putere ale World literature, literatura română se înscrie în acest circuit printr-un gen periferic prin gradul de subiectivitate pe care îl implică. Totuși, invazia cronicărească nu explică pe deplin deficitul teoretic. Pe de o parte, ea caută revenirea la text și contrabalansarea falsului ideologic transferat asupra literaturii, iar, pe de altă parte, aceasta amplifică orgoliile criticului, care se pune pe sine mai presus de metodă.

Or, deficitul teoretic e, la fel de bine, un rezultat al metatextului care deservește ideologii. De data aceasta, conținutul și miza angajată devin superioare metodei. Fără îndoială că această deservire de ideologii nu e străină nici de critica Vestului. Metadiscursul e, de cele mai multe ori, angajat într-o direcție sau alta, însă, spre deosebire de Occident, unde textul nu face decât să dea glas unor convingeri autentice ale criticului (așa cum o face, de pildă, și critica noastră de direcție), în literatura română bruiajele vin, mai ales în perioada socialismului și a comunismului naționalist, dintr-o incompatibilitate între crezul personal și ideologia oficială. Astfel, se poate observa cum istoria literară își pierde din putere odată reinstrumentalizată politic31, cum teoria funcționează adesea în contexte prea largi pentru a mai avea specificitate și sens, iar critica literară ajunge să le conțină pe cele două până odată cu ieșirea de sub dictatură, din anii ’90. De la realism socialist la autonomia esteticului, protocronism și postmodernism, critica românească rămâne una de import, încă disfuncțională conceptual, dar care câștigă tot mai mult conștiință de sine în raport cu nevoia de metodă.


1 Vezi Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, f.l., Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2013.
2 Andrei Terian, „Critica de export. O pledoarie”, în Revista Transilvania, nr. 11-12/ 2013, p.2.
3 Critici precum Mircea Martin (în studiile analizate în lucrarea de față) sau Andrei Terian înțeleg prin „critică de direcție” o critică angajată în promovarea unei ideologii, deși conceptul își alterează sensurile odată cu realismul socialist care îl pune în slujba unor practici politice (folosind pretextul ideologic).
4 Alex Goldiș, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Iași, Ed. Polirom, 2011, p. 20.
5 Andrei Terian, Metodologie și ideologie în critica românească în perioada național-comunismului (1965-1989). Câteva considerații generale, p. 3.
6 Vezi ibidem.
7 Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, București, Ed. Contemporanul, 2015, p. 35.
8 Alex Goldiș, op. cit., pp. 48-53.
9 Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, București, Ed. Albatros, 1981.
10 Andrei Terian, op. cit., p. 7.
11 Conceptul aparține lui Hayden White; acesta delimitează două tipuri de critică: o critică „elementară”, care păstrează imanența literaturii și crede în autoritatea ei și o a doua, „reducționistă”, care privește literatura ca pe un „epifenomen” al unor realități fundamentale și care implică criticul ideologic.
12 Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2017, p. 95.
13 Alex Goldiș, op. cit., p. 7.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Majoritatea acestor critici vor căuta să se diferențieze instituțional de gruparea formată în jurul lui Manolescu- Martin-Simion, constituind, în 1961, Cercul de Poetică și Stilistică asociat (programatic) structuralismului european și literaturilor in circuit.
17 Adriana Stan, op. cit., p. 105.
18 Roxana Eichel, Trasee și repere ale teoriei literare românești în exil pe continentul nord-american: Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, coord. prof. dr. Liviu Papadima, Facultatea de Litere, București, 2017, p. 22.
19 Mai mult sau mai puțin justificat, Florin Mihăilescu îi numește pe aceștia „critici sincroniști”. Or, această „critică sincronistă” e, în fond, singura posibilitate rămasă literaturii române de a dialoga cu Europa, în ciuda predilecției cronicărești și a sărăciei conceptuale. De fapt, generația lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Mircea Martin continuă practicile denunțate deja de Alex Goldiș, folosindu-se de concept nu pentru a-l face funcțional pentru literatură, ci, mai degrabă, pentru a-și expune talentul scriitoricesc.
20 Roxana Eichel, op. cit., p. 23.
21 Bogdan Crețu, „Protocronismul – un hibrid ideologic”, în Ziarul de Iași, 2018, p. 1.
22 Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002.
23 Aliona Granti, Fenomenul literar postmodernist, Chișinău, Ed. Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, 2013, p. 78.
24 Vezi Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002.
25 Corin Braga, „Postmodernismul literar românesc – bătălia dintre generații”, în Revista Echinox, nr. 6-7-8-9/ 1995, p. 1.
26 Menționam anterior, în textul de față, că structuralismul a schimbat resorturile dezbaterilor teoretice dinspre context, ideologie și autonomia esteticului către formele textului. Totuși, spre deosebire de postmodernism (sau, mai precis, de amploarea fenomenului în critică), acesta nu a modificat prea mult felul de a gândi asupra literaturii. Până în anii ’80, critica românească, la fel de bine ca istoria literaturii, rămân fie expresii justificative (pentru literatură față cu presiunile comunismului), fie pretexte pentru exprimarea talentului scriitoricesc. Postmodernismul resuscitează spiritul teoretic în România, deși angajat, și el, în câștigarea unei bătălii de orgolii, generaționiste. Pe termen lung, însă, câștigul e unul de metodă.
27 Andrei Terian, „art. cit.”, p. 2.
28 Vezi „ibidem”.
29 În termenii lui Mircea Martin (1998), în literatura română, la fel ca în celelalte literaturi din Estul Europei, postmodernismul nu s-a instalat în urma unei nevoi interne, contextul fiind unul foarte diferit de cel occidental. Postmodernismul este, în opinia acestuia, un import conceptual care vine să acopere o realitate inexistente (postmodernitatea).
30 Un exemplu semnificativ în acest sens este modul în care se discută în anii ‘80 despre deconstrucție în relație cu
„des-centrarea” lui Derrida. Deși sunt preluate conceptele acestuia și sunt puse în legătură cu textele literaturii române, textele critice păstrează metodele hermeneuticii clasice până târziu, în anii 2000 (amintesc aici modul de a scrie a lui Eugen Negrici care caută să aplice și rețetarul derridean în felul său de a face critică și de a dialoga cu literatura).
31 Amintesc, în treacăt, despre Istoria literaturii române în varianta exportabilă „A concise history of Romanian literature” a lui Ion Dodu Bălan, ce retrasează mersul literaturii române și falsifică conținutul acesteia.


BIBLIOGRAFIE:

BRAGA, Corin, „Postmodernismul literar românesc – bătălia dintre generații”, în Revista Echinox, nr. 6-7-8-9/ 1995.
CREȚU, Bogdan, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, București, Ed. Contemporanul, 2015, p. 35.
IDEM, „Protocronismul – un hibrid ideologic”, în Ziarul de Iași, 2018.
EICHEL, Roxana, Trasee și repere ale teoriei literare românești în exil pe continentul nord-american: Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, coord. prof. dr. Liviu Papadima, Facultatea de Litere, București, 2017.
GOLDIȘ, Alex, Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Iași, Ed. Polirom, 2011.
GRANTI, Aliona, Fenomenul literar postmodernist, Chișinău, Ed. Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, 2013.
LEFTER, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, Pitești, Ed. Paralela 45, 2002.
MARTIN, Mircea, G. Călinescu și „complexele” literaturii române, București, Ed. Albatros, 1981.
IDEM, „Despre estetismul socialist”, în România literară, an XXXVII, nr. 23, 2004.
MIHĂILESCU, Florin, De la proletcultism la postmodernism (o retrospectivă critică a ideologiei literare postbelice), Constanța, Ed. Pontica, 2002.
STAN, Adriana, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2017.
TERIAN, Andrei, „Critica de export. O pledoarie”, în Revista Transilvania, nr. 11-12/ 2013.
IDEM, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, f.l., Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2013.
IDEM, „Metodologie și ideologie în critica românească în perioada național-comunismului (1965-1989). Câteva considerații generale”, în Diacronia.ro, 2010.
WHITE, Hayden, Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-century Europe, U.S.A., Johns Hopkins University, 1973.

Anamaria Mihăilă

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Ce înseamnă să scrii povești pentru jocuri video?

Ce înseamnă să scrii povești pentru jocuri video?

Mai ’68, Noua Stângă și globul

Mai ’68, Noua Stângă și globul

Ce este kitsch-ul?

Ce este kitsch-ul?

Involuntar și uimitor

Involuntar și uimitor

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter