Interviuri

De neconceput: Interviu narativ cu regizorul Tom Dugdale

Răzvan Rocaș10 iulie 2020

Pentru cea mai nouă producție, De neconceput, Reactorul a colaborat cu regizorul american Tom Dugdale, al cărui muncă artistică abordează echilibrul dintre practicile experimentale și cele care țin de implicarea comunitară. Este, alături de Joshua Brody, fondatorul grupului performativ THE TRIP, care a primit premiul Princess Grace pentru teatru. De asemenea, este și profesor asistent la Universitate de Stat Ohio din Columbus. Proiectul pe care îl are în cadrul Reactorului nu este primul din România, acesta colaborând în ultimii ani și cu alte teatre, dar de limbă maghiară, precum Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca, Teatrul Harag György din Satu Mare, Teatrul Csiky Gergely din Timișoara sau Studio M din Sfântu Gheorghe. Ca să înțelegem mai bine cum s-a desfășurat întregul proces care a dus la noua premieră în spațiul clujean, dar și pentru a vedea cum a arătat colaborarea din perspectiva lui Tom Dugdale, acesta a avut amabilitatea să stea la o scurtă discuție și să răspundă mai multor întrebări.

Din cauza întregii situații la nivel global, planul inițial al spectacolului a trebuit reorganizat, astfel încât singura opțiune viabilă a rămas tranziția în mediul online. Din cele spuse de Tom, această trecere a fost una foarte dificilă pentru el, deoarece i-a lipsit în cea mai mare măsură spațiul efectiv în care se petrece întregul proces și pe care până acum, spune el, l-a luat de bun. Prin această experiență a conștientizat totodată cât de conectate sunt viziunea sa și modul de a face teatru de prezența întregii echipe în aceeași încăpere, dar și cum subit, acest deziderat a devenit imposibil. De asemenea, pierderea spațiului comun a fost cu atât mai semnificativă cu cât acesta a fost una dintre tematicile centrale abordate în workshop-urile ținute înainte de pandemie. Spectacolul voia să vorbească despre diferitele generații care se întâlnesc și se ciocnesc în același spațiu.

Apoi am fost curios să aflu cum au decurs repetițiile. Chiar el a recunoscut că fiind vorba despre o colaborare internațională care s-a petrecut în condițiile actuale, repetițiile n-au fost tocmai ușoare. Unul dintre principalele neajunsuri a reprezentat fusul orar, existând între el și actorii cu care lucrat o diferență de șapte ore. În timp ce el în Statele Unite se bucura de micul dejun, echipa artistică era la cină. O altă bătaie de cap a fost și cu tehnologia, care i-a pus de multe ori la încercare, pentru că într-o zi totul funcționa perfect, pentru ca a doua zi totul să meargă prost. Mai apoi, a vorbit despre  atenția care a fost acordată tehnologiei încă din primele zile de repetiții și modul în care aceasta a impus o dimensiune metateatrală pe tot parcursul procesului, astfel încât nu s-a mai gândit doar la ceea ce crează, ci și la modul în care se creează și cum arată. Astfel a descoperit că este posibil să te afli concomitent într-o stare de performativitate și de autoevaluare pe Zoom, fiindcă există posibilitatea ca artistul să își poată vedea propria față, cu toate că el este în dialog cu ceilalți. Tom spune că este ca și cum ai repeta și ți-ai face constant selfie-uri, ambele în același timp. Este captivant, dar totodată tulburător. Totul s-a făcut și s-a perceput cu niveluri ale conștiinței și ale observației de sine mult mai ridicate decât se obișnuiește în circumstanțe normale.

Tom numește pasiunea pentru teatru și repetițiile în sine pe care le-a avut cu echipa Reactorului ca fiind molipsitoare și pline de inspirație. El a mai spus că se simte dator pentru sprijinul și disponibilitatea de a risca și de a se implica într-un proiect pe care îl numește ciudat, având în vedere contextul de lucru. Echipa i-a oferit libertatea și spațiul ca să poată explora apele necunoscute ale teatrului online, fără să sugereze însă că ar fi simțit pasivitate din partea lor. Ba dimpotrivă, îi consideră niște creatori de teatru inteligenți, ale căror sugestii și intervenții precise au ajutat proiectul să se îmbunătățească de fiecare dată. Mai mult decât atât, consideră că actorii merită aprecieri speciale pentru energia, caracterul jucăuș și atenția pe care le-au menținut pe tot parcursul proiectului. Să coordonezi de la 6.500 de kilometri e dificil, dar să fii coordonat de la o asemenea distanță e cu atât mai greu, tocmai de aceea le mulțumește pentru încredere.

Având în vedere natura neobișnuită pe care o are De neconceput, l-am întrebat dacă am putea considera întregul concept ca fiind mai aproape de latura cinematografică decât de cea dramatică. Tom a răspuns afirmativ, spunându-mi că am putea și ar trebui să o asociem mai degrabă zonei filmului, deoarece livrarea se face sub formă video care este limitat de ecran, ceea ce controlează în mod radical experiența privitorului și subminează libertatea pe care acesta o are de obicei în sala de spectacol. Cu toate acestea, având în vedere că proiectul a fost conceput de niște artiști și de un spațiu care activează în domeniul teatrului, cât și faptul că elementul de liveness a rămas unul central în cadrul procesului chiar dacă totul s-a mutat în online, Tom consideră că De neconceput păstrează elemente specific teatrale. Poate că cel mai viabil răspuns ar fi ca producția să fie vizualizată ca un hibrid, dar chiar și așa, regizorul american este sceptic să ofere o denumire clară. În această perioadă incipientă a teatrului online, el crede că etichetarea formelor este mai puțin interesantă și că trebuie ca întrebare să rămână deschisă, iar dezbaterea activă.

Cât privește receptarea producției de către public, Tom se ferește să își creeze așteptări din partea acestuia. În ciuda acestui fapt, este mult mai curios decât de obicei în ceea ce privește modul în care proiectul va fi primit de privitori. Crede că aceștia vor aborda proiectul în termenii lor proprii, fără să îl încadreze nici în cinema, nici în teatru, ci mai degrabă să-l perceapă, după cum zice chiar el, ca pe o floare neobișnuită care a răsărit într-o crăpătură dintre două pietre, unde nu a crescut nimic de ceva timp ori chiar niciodată.

Pentru că experiența cu Reactorul nu este unică în ceea ce privește colaborarea cu teatrele din țara noastră, l-am rugat să îmi povestească despre ce a simțit și ce a trăit până acum. Impresia lui e că munca în România îl dislocă, îl dezorientează. Nu se simte la locul lui, ba chiar pierdut, atunci când lucrează în teatrele de aici, dar crede că exact același lucru îl simt și colegii săi români când lucrează cu el, însă lupta pe care o poartă cu aceste stări este ceea ce îi dă energie. Se implică foarte mult pentru a găsi bucăți care să constituie terenul comun pe care toată lumea să se simtă confortabil și să îl împartă. Uneori îi ia câteva zile să le găsească, alteori durează săptămâni bune, ba chiar se întâmplă să nu le găsească deloc, dar îl încântă riscul eșecului. Ca student, a văzut spectacole ale unor regizori români precum Andrei Șerban sau Mihai Măniuțiu – printre care se numără Unchiul Vania și Woyzeck, ambele montate la Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca – și care i-au lăsat o impresie puternică, mai precis cu privire la senzația de ritual pe care aceștia o invocă în spațiul teatral. Atât în cazul acestor reprezentații, cât și în cazul altora pe care le-a îndrăgit, actorul a fost mereu elementul central. Astfel că, lucrând în țara noastră, Tom și-a dezvoltat o practică regizorală care îl prioritizează și îl celebrează pe actor și jocul său. El se consideră norocos că a avut șansa să lucreze cu niște actori români minunați, unii dintre ei învățându-l la fel de multe despre teatru și despre mecanismele sale ca toate cărțile citite și toți profesorii pe care i-a avut. El concluzionează că se întoarce aici mereu pentru actori.

Ajunși în acest punct, i-am cerut să traseze o paralelă între teatrul autohton și cel de peste ocean. Din perspectiva lui Tom, diferența rezidă în faptul că teatrul american este mult mai preocupat de latura psihologică, un aspect pe care îl consideră bun, astfel încât actorii și dramaturgii înșiră acțiunile și cuvintele cu o claritate uluitoare – ei joacă viața perfect, lucrând fiecare moment până la cel mai mic detaliu, ceea ce este frumos de privit, în special în filme. Cu toate acestea, fixația pentru adevăr și pentru a se asigura că totul are sens elimină poezia și metafora. Din experiența proprie, consideră că teatrul românesc oferă mai mult spațiu abstractului, gesturilor extratextuale și soluțiilor scenice care își găsesc propria logică neobișnuită și nemaipomenită, în detrimentul încercării de a copia lumea deja cunoscută. În plus, teatrul românesc, din ceea ce spune Tom, pare să recunoască teatrul însuși – fie că vorbim de desfășurare, ori de construcție – într-o mai mare măsură decât o face teatrul american. În fapt, el consideră că cea mai mare diferență ar fi, poate, faptul că teatrul american este în mod fundamental o întreprindere independentă pentru că nu prea mai există trupe sau companii stabile de teatru. Ceea ce le lipsește actorilor americani sunt experiențele și valorile comune pe care actorii români le dobândesc jucând an de an în aceleași trupe. În același timp, el consideră că există o prospețime continuă și un soi de umilință pentru cei aflați în sistemul american, tocmai pentru că mereu sunt nevoiți să înceapă de la zero.

În ceea ce privește mediul online, Tom consideră că acesta permite explorarea unor forțe digitale și virtuale care și-au făcut loc în viețile noastre de ani buni, astfel încât ar putea fi moduri viabile de exprimare artistică în viitorul apropiat. Mediul online nu poate fi însă un înlocuitor permanent al teatrului pe care îl cunoaștem, ci doar o alternativă a acestuia. El continuă prin a-mi spune că trebuie conștientizat faptul că teatrul online este făcut și consumat într-o stare esențială de singurătate, ceea ce contravine legii fundamentale a teatrului în viziunea sa unde toți se află împreună în același spațiu comun.

În final, l-am întrebat dacă ar mai repeta experiența pe care a avut-o alături de Reactor, iar răspunsul său a fost unul scurt și concis: absolut.

foto cover: tomdugdale.com (Macbeth, San Diego, 2014)