Jurnal de întoarcere

Jurnal de întoarcere

 Poezia așa-zis confesională nu mai apare azi nici ca noutate, nici ca șoc. Discuțiile purtate în jurul noii poezii românești se învârt în zona alt-lit, ceea ce ar putea conduce la concluzia că tipul de lirică pe care îl practică Veronica Ștefăneț ar putea fi deja plasat în vârsta răsuflată a poeziei. Totuși, tocmai acest aer nostalgic pe care și-l asumă fără fasoane, precum și onestitatea volumului îi conferă, aș zice, siguranță și greutate.

   Colecția prezintă un gradient notabil al descompunerii. Între „un cuvânt” ce deschide volumul și finalul, plasat în „astăzi din nou”, simțirea se acutizează odată cu forarea traumei. Deși pornește de la un semn al incertitudinii („m-am trezit aruncată în dimineața asta transparentă/ ca să înțeleg că nu știu nimic”) care anunță că ceea ce urmează ar putea fi oarecum solemn, poemele evoluează înspre o anumită formă de cristalizare. Volumul se desface în straturi și se închide circular: propria dezmembrare a poetei. În afara dimensiunii autobiografice, mai există una discursivă ce oferă senzația de polifonie. Începutul vine ca o comasare aproape haotică de liste, mascând tonul deznădăjduit prin ritmul rapid, prin îngroparea atenției observatorului când sub un munte de banalități, cînd sub un prea bogat substrat memorialistic.

   Impresia de ansamblu e cea a unei piese de puzzle. Rămășițele unei destrămări își regăsesc ordinea abia după turnura din „milă”. Logica cartografică, totul de la intersecția spațiilor geografice, culturale și temporale (Basarabia și trecutul, pe de-o parte, Bucureștiul, Iașiul și prezentul, pe de alta), își ratează scopul paliativ: „de fiecare dată când fug – mă pomenesc tot cu mine în rucsac”. Analepsele reifică haosul, traumele trecutului (foametea, restricțiile, suferința, moartea) și conferă poeziei aspectul unui coping mechanism. De altfel, sintaxa cursivă, frazele lungi și fără punctuație, scrise parcă dintr-o singură suflare, marchează o încercare grăbită de eliberare. Fragmentarismul ideilor este contrapus unității sale vizuale și structurale, redând, cu ajutorul ingambamentului, confesiunea unei transe aproape febrile a durerii.

   Versurile Veronicăi Ștefăneț oscilează mereu, am putea spune, între ambiguitate și nehotărâre. Nu întâmplător citatul cu tentă existențialistă, „everything is broken up and dances” din „Ghost Song” de Jim Morisson, este folosit ca epigraf al finitudinii. Cu alte cuvinte, pe măsură ce eul liric se descompune, ethosul se compune, scrumul planând asupra volumului ca metaforă principală. Poeta schițează, în plus, un proces de devitalizare și dematerializare („cu un an în urmă […] vibram la fiecare mișcare din exterior/ acum cronometrez viteza de evaporare a picăturii de apă”), curajul său constând în întreprinderea unei călătorii care, deși anunțată prin „versul din cap”, pare a fi, totuși, iremediabil sortită eșecului.

   Ce impresionează însă cel mai mult e disponibilitatea dialogului despre traumă și dileme mai puțin familiare. Tocmai tematizarea alienării sau a escapismului demonstrează că, surprinzătoare și viscerale, versurile autoarei rămân lipsite de orice performativitate.

Veronica Ștefăneț, scrum, Ed. Max Blecher, Bistrița, 2019


Iuliana Petrescu – În spirit postmodern și post-ironic, văd sensul filozofic și teologic al istoriei în primăvara medievală, iar prezentul – prin structura lui Bruckner. Încerc să-mi asum poezia modernă chiar și în lipsa tăcerii.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

O carte poștală a deținutului-poet

O carte poștală a deținutului-poet

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

We Are Never Gonna Culturally Recover From This

Un one-woman show cinematografic

Un one-woman show cinematografic

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter