Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

Renegați de Divinitate. Un ghid sumar

Kim Kyung-uk este un autor sud-coreean născut în Gwangju ce activează, totodată, și ca profesor de scriere creativă la Korean National University of Arts. Toate publicațiile sale poartă titluri mai mult sau mai puțin fascinante și au tenta unor mistere nedeslușite. De altfel, acesta este și motivul pentru care am ales să scriu despre această colecție de short stories, „God Has No Grandchildren”, titlu expresiv și intrigant prin necunoscutul pe care îl reclamă.

Publicat sau, mai bine spus, tradus în 2015 de Kang Sunok și Melissa Thomson sub auspiciile celor de la Dalkey Archive Press (cartea apărând, inițial, în 2011 la editura Changbi Publishers), volumul conține nouă povestioare ce încapsulează realitatea modernă a sud-coreenilor, o lume în care prioritățile se definesc prin avere și putere socială, unde familiile și relațiile sunt otrăvitor-disfuncționale, o lume în care iluzia și fantezia joacă roluri importante în percepția unei conștiințe moralizatoare. Stilul literar este relativ simplu, dar totodată poetic, și nu își găsește nicio jenă în a descrie scene considerate, poate, „tabu” de către unii cititori. Titlurile acestori mici parabole stârnesc un spirit de elucidare în cei ce se lăsa cufundați în marea de metafore pe care Kim Kyung-uk le construiește cu ireproșabilă măiestrie.

Subiectul principal și comun tuturor celor nouă parabole rămâne angajamentul—sau, mai bine zis, atât frica de responsabilități, cât și încercările personajelor de a nu rămâne indiferente, după cum afirmă și Kwon Hee-cheol în „Love – It Always Involves Hatred”. Este, într-adevăr, frica de a da socoteală cea care pune protagoniștii poveștilor în situații precare și care îi împiedică, totodată, să-și îmbunătățească condiția fizică, mentală, emoțională, economică ori socială. În concordanță cu subiectul ce stă la baza povestirilor alegorice, regăsim și alte teme: familia și iubirea sunt două elemente majore ce se întrepătrund în jocul destinelor care conturează atât valorile, cât și defectele societății umane. În acest sens, orice greșeală este mai mult constructivă decât demoralizatoare.

Eșecul propulsează dorința de evoluție din interiorul caricaturilor schițate de autor. Păcatele acestora nu sunt, totuși, condamnabile, fiindcă, deși reprezintă natura umană în chip onest, e vorba, totuși, de o natură perfectibilă, efemeră și limitată de tot soiul de experiențe iluzorii și contradictorii. Fiecare narațiune dă senzația unui fever dream din care nici personajele, nici cititorul nu pare să găsească vreo cale de evadare. Aspectul e puternic accentuat de finalurile deschise ale povestirilor care lasă loc de interpretare. Aceste „lipsuri” sunt șocante, deoarece apar în momentul cel mai inoportun al relatării, fapt care intensifică frustrarea cititorului, eventualele răspunsuri venind de la sine, ca să zic așa, dar și acestea—chiar dacă pe nedrept—nu rămân nimic altceva decât presupuneri deșarte.

Mă interesează, în special, simbolismul primei parabole, nu numai datorită intitulării sale, ci și pentru că se întâmplă a fi cheia de boltă a semnificației întregii colecții. De aici pornesc, cu alte cuvinte, majoritatea referințelor, motivelor literare și a figurilor de stil ce vor fi cusute cu mare atenție în structura celorlalte povești. „God Has No Grandchildren” începe printr-o primă tentație iluzorie, lăsând cititorul să creadă că povestea va fi axată pe trei mari protagoniști: Kim Hyeong-tae – agent imobiliar, Seo Gap-seon – profesor suplinitor și Go Man-seok – administrator într-un complex de apartamente. Toți par a fi legați prin statutul lor de victime – un jaf săvârșit la locul de muncă, obiectele furtului fiind de mai mică sau mai mare însemnătate: o hartă de înregistrare a terenurilor și un plan al complexului din apropiere, carnetele studenților aparținători unei singure clase și, în sfârșit, catastiful unde sunt înregistrate toate permisele de parcare ale rezidenților. În aparență, toate acestea par a fi aleatorii, dar legătura dintre ele este revelată de adevăratul protagonist: un bunic, cu frică de Dumnezeu, dorește să facă dreptate în numele nepoatei sale.

Cu cât analizăm mai mult, cu atât realizăm că acești trei falși protagoniști nu sunt nimic altceva decât instrumente în jocul aprig al răzbunării, iar obiectele pe care le dețin fiind cele într-adevăr pline de utilitate. După obținerea obiectelor sustrase, cei trei devin oarecum invizibili și, deci, irelevanți pentru acțiunea poveștii, la fel cum noi, cititorii, tindem a ne concentra, de regulă, asupra lucrurilor mai puțin importante. Suntem ușor influențabili, adică, și ne avântăm în mijlocul iluziilor dintre cele mai tentate. Dacă e să schițez un rezumat, voi zice că bunicul unei fetițe molestate de trei colegi dorește să îndrepte lucrurile pentru a salva, atât cât se mai poate, sănătatea fizică și mentală a nepoatei sale. Mai întâi prin căi diplomatice—vorbește cu directorul, cu tații celor trei băieți de zece ani—, dar care se dovedesc de-a dreptul ineficiente. Jaful pe care îl pune în practică devine, așadar, un pretext pentru a obține obiectele ce îl vor ajuta să își construiască un plan de răzbunare. Strategia este dusă la bun sfârșit cu surprinzător succes, dar urmările sunt dezamăgitoare, pentru că, deși a reușit să dea foc celor două mașini aparținând familiilor vinovate, această judecată finală, dacă pot să spun așa, n-a ajuns nici în atenția mass-mediei, nici măcar în cea a oamenilor ce locuiau în apropiere.

Lumea de care aparțin bătrânul și fetița rămâne una a nedreptății, în care mita bănească și șantajul stau la baza mușamalizării unui abuz sexual. Legea nu poate fi aplicată minorilor, iar părinții nu pot fi trași la răspundere. Interesele celor care se află la putere le domină pe cele ale minorității sărace. Prestigiul este cel mai important bun simbolic în această lume. Nimic nu îi poate opri mobilitatea socială. Sindromul post-traumatic nu este vizibil doar în diagnosticul fetiței, ci ușor recognoscibil și la bătrân care nu poate lăsa în urmă amintirile războiului din tinerețe. Motiv pentru care multe lucruri din viața cotidiană vor fi asociate experiențelor militare, conferind, astfel, o tentă sumbră poveștii. De altfel, lumea contemporană și războiul sunt puternic relaționate, dat fiind că, nemiloase și traumatice, ambele rămân, în esență spații în care iertarea nu-și are rostul.

Cât despre simbolism, acesta e proeminent marcat prin culori, aluzii religioase, numerologie și versuri în aparență inocente ale unor cântece americane. Panteonul de culori ce poartă în ele semnificații adânci este însă absolut uimitor. Cel mai pregnant folosite sunt chiar principalele culori tradițional coreene: roșu, galben și albastru, fapt ce denotă modul subtil prin care autorul ar vrea să sugereze că aceasta este o parabolă a universului coreean. Kim Kyung-uk preferă să redea corelațiile între obiecte și sentimente prin intermediul unor palete de culori: roșul este folosit pentru a descrie ginseng-ul, frunzele, caramelele cu gust de căpșune, sângele, dar și pentru a reprezenta furia și răzbunarea; galbenul – pentru banane, miere, gălbenușul, dar și pentru frică ori boală; albastrul atât pentru flacără, pachetul de țigări, recipientul de kerosen, dar și pentru tristețe ori dezamăgire. Faptul că fetița ia pastile în nuanțele acestui tricolor accentuează amestecul dezastruos al emoțiilor care, în loc să ofere vreun remediu, cauzează și mai multă suferință.

Referințele religioase nu sunt, în schimb, la fel de subtile. Autorul începe primele trei paragrafe prin sintagma „One Monday morning – when, just in the city alone, hundreds of water pipes had frozen and burst”. Nu doar că introduce cei trei falși protagoniști, dar amm putea spune că detaliul face aluzie la geneză. Numerologia intră și ea în jocul contextului religios. Bătrânul își pune planul în aplicare la ora trei dimineața, cunoscută, în numeroase culturi, ca ora diavolului. În plus, numărul trei aduce aminte și de mănunchiul prin care sunt introduse anumite personaje. Cei trei actori se aseamănă cu Sfânta Treime, fiind trei entități care aduc, deși în necunoștință de cauză, ajutor bunicului ce caută disperat o modalitate de-a face dreptate. În mod contradictoriu, însă, aducând numai suferință, cei trei băieți sunt introduși, bineînțeles, ca opozanții binelui. Numărul „doi” ar putea trimite, în sfârșit, la un soi de incompletitudine – două din trei ținte atinse, doi ani de când s-a construit complexul. Cât despre secvența sugestivă ce reflectă o parte din colindul american, „Santa Claus Is Coming To Town”, aceasta simbolizează rolul pe care îl are Divinitatea, adică datoria de a împărți lumea în bine și rău: „You better watch out, you better not cry, better pout, I’m telling you why […] He’s making a list, and checking it twice, he’s gonna find out who’s naughty or nice”. Evocată, în mod limpede, e și iminenta moarte a bătrânului care pur și simplu orbește în ultimele pagini ale narațiunii.

Mă întorc în final la titlu pentru a sublinia faptul câteva aspecte. Pe de-o parte, acesta ar putea sugera faptul că nu avem nevoie de mediatori între om și divinitate: ființa umană ar trebui să fie responsabilă pentru propria existență ori efemeritate, liberă de tentațiile iluzorii ale unei forțe atotputernice. Pe de altă parte, consider că titlul reprezintă ștampila unui act total decisiv, și anume refuzul Divinității de a accepta orice relație cu specia umană responsabilă, până la urmă, prin nenumăratele sale păcate, de moartea Fiului Său. Astfel, ar putea fi sugerat și faptul că Dumnezeul acestei cărți este unul crud sau că nedreptățile trăite de protagoniștii celor nouă povestiri alegorice sunt un soi de pedepse parabolice. 

Volumul vorbește, în esență, despre nevoia existenței unui echilibru la nivel universal. Faptul e ilustrat de decesele simbolice, dar și prin finalurile deschise ale scurtelor povestiri. Binele și răul se completează într-o relație bitter-sweet, dar sunt, așa cum am văzut, interdependente, lecție pe care Kim Kyung-uk a subliniat-o cu mare băgare de seamă, încapsulând o serie întreagă de conștiințe moralizatoare plasate sub pavăza celor nouă titluri.

Călina Stoia

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Excese cuminți

Excese cuminți

Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Câteva zile în Bankok

Câteva zile în Bankok

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter