Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Intrarea în anul 2020 a fost cam ca intrarea într-o vizuină pentru o mare parte din populația planetei. La noi, anotimpul primăverii a fost înlocuit cu cel al carantinei, astfel că m-am văzut silit, ca cei mai mulți dintre voi, să mă izolez acasă, cu muzica, filmele și cărțile mele. Și așa, în vizuina mea filozofică, am descoperit o carte care, ținând seama de titlu (Vizuina de aur), promitea să fie un fel de îndrumar pentru cum să-ți petreci timpul în carantină. De fapt, însă, este mai mult decât atât; este povestea unui student la Filozofie care, în timpul Marii Carantine Ceaușiste, ridicată într-o iarnă din 1989, a vrut sa scape de destinul nefilozofic al viitorilor absolvenți și s-a retras într-o serie de vizuini: un restaurant si un depozit.

Vizuina de aur, primul roman al lui Cătălin Partenie, se deschide cu o mărturie și o moarte: „Paul a fost cel mai bun prieten al meu. Nu știu cine l-a împușcat” (7). Narațiunea nu este însă, așa cum ne-am putea aștepta, o încercare de a lămuri cauzele și circumstanțele morții lui Paul, ci o reflecție asupra vieții lui și asupra felului în care ea a marcat viața naratorului în epoca totalitarismului ceaușist.

Într-un anumit sens, romanul este un soi de Mit al Peșterii răsturnat. Căci departe de a insista asupra clișeelor epocii respective, care fac demult parte din imaginarul colectiv, întreaga poveste este construită ca o încercare de a recupera o spațialitate a intimității și libertății în mijlocul ororilor sistemului opresiv din România care își trăiește ultimele (convulsive) ceasuri în momentul de debut al narațiunii. Tocmai de aceea, metafora centrală a cărții este cea a ascunzătorii, a vizuinii, a hrubei, a subsolului în care zgomotele și violența lumii exterioare nu pot pătrunde și care, tocmai de asta, sunt singurele locuri în care se pot naște și pot exista prietenia și iubirea. Tot ceea ce este real și important, tot ceea ce are o rezonanță, se desfășoară în acest spațiu intim, iar tot ce se întâmplă în afara lui este trivial sau are un grad inferior de realitate.

Spațiul acesta care funcționează ca un centru tonal al vieții principalelor personaje ale cărții este unul în care până și modul de comunicare este diferit de cel exterior. Căci cum ar putea funcționa în acest spațiu, fără să-l distrugă, limba de lemn, contorsionată în chipurile cele mai dramatice și ridicole de spiritul epocii? Tocmai de aceea, spațiul acesta nu este unul în care se vorbește, ci mai curând unul în care se cântă. Paul, un student în anul întâi la filozofie care este și baterist, este cel care îl fascinează pe Fane, la vremea aceea un elev de clasa a noua – și cel care, de altfel, narează întreaga poveste – și îl conduce nu în afara, ci în interiorul Peșterii (numele unui restaurant în care a cântat, pentru o vreme, Paul). Cei doi exersează apoi o vreme – unul la tobe și celălalt la chitară – într-o altă vizuină, un depozit plin de recuzite și decoruri de teatru, care va ajunge să poarte numele ce dă titlul romanului: Vizuina de aur.

Personajul lui Paul este fermecător, căci e prietenul pe care și l-ar dori oricine. Tocmai de aceea, romanul este, în cele din urmă, povestea (și rodul) unei prietenii; povestea ecourilor și reverberațiilor ei. Deși mai mare cu patru ani decât Fane, „o diferență mare când ești tânăr” (20), Paul îl inițiază pe acesta nu numai în muzică, ci și în viață. Iar muzica pe care o cântă cei doi, tocmai pentru că Paul nu pune preț pe potrivirea perfectă a ritmului sau pe tehnică, este o formă profundă de intimitate, în care fiecare este liber să se exprime, fiind totodată laolaltă cu celălalt: „Dar eu nu știu să cânt decât începutul de la Mistreated”, se scuză Fane, atunci când Paul îi cere să-și aducă chitara, iar acesta din urmă îi răspunde cu generozitatea care, ea singură, poate face cu putință prietenia adevărată: „Atunci aia o să cântăm” (65).

Prietenia dintre cei doi trece într-o nouă etapă atunci când, în mijlocul lor, își face apariția Oksana, o chelnăriță pe care Paul o cunoaște la Restaurantul Peștera înainte de a fi dat afara de acolo și nevoit să se angajeze ca paznic în depozitul pentru recuzită de teatru. Unele dintre cele mai reușite pasaje ale cărții sunt cele care descriu, cu o delicatețe născută parcă din timiditate, dinamica apropierii dintre Paul și Oksana. Momentul când socata adusă de Oksana, care „fermentase și probabil avea 5000 de atmosfere”, erupe ca un gheizer și îi udă pe cei trei poate funcționa ca o metaforă a pasiunii dintre tinerii îndrăgostiți, care ajunsese la incandescență, dar despre care aproape că nu se spune niciun alt cuvânt în întreg romanul; ca și când cuvintele ar putea-o deforma sau trivializa. Iar masa la care iau parte toți trei, mai apoi, și care se sfârșește cu împărțirea unui cozonac ale cărui felii „arătau ca niște secțiuni printr-un univers galben în care se află o Cale Lactee cu mac, stafide și nucă” (78) e ca un fel de masă nupțială în urma căreia, „în seara aia, Oksana a rămas cu Paul în Vizuină. Vizuina de Aur”.

Apoi, dintr-o dată îl auzim iarăși, ca prin vis, pe Ceaușescu promițând o sută de lei, în vreme ce Fane sparge chitara cuprins de nebunia acelui moment cumva ireal. Prăbușirea dictaturii înseamnă și implozia acelei spațialități care făcuse cu putință prietenia și dragostea ca tot atâtea întruchipări sau daruri ale muzicii. Lumea celor trei, spațiul intim al întâlnirii lor își pierde centrul tonal; întoarcerea acasă nu mai este posibilă, peștera trebuie părăsită ca un subsol inundat, printr-o ascensiune care, departe de a fi eliberatoare, e o formă de disperare:

„ – Trebuie să plecăm, îi zic mamei. Eram ca un înotător sleit de puteri care înoată în fluviul propriei frici.

– Vrei să ne întoarcem acasă? N-avem cheie…

– Nu, trebuie să mergem mai sus. Suntem prea jos aici” (158).

Sfârșitul romanului ne lasă să înțelegem că întreaga povestire este, de fapt, o scrisoare. Transformat într-o scrisoare, romanul devine o invitație adresată celuilalt de a vorbi despre el. „Eu o să tac și tu o să vorbești” (171), promisiunea și interpelarea cu care se încheie textul, este esența disponibilității față de celălalt și, ca atare, încercarea de recuperare a acelui centru tonal fără de care muzica (și prietenia) este cu neputință.

Romanul lui Cătălin Partenie are, indiscutabil, o serie întreagă de merite, inclusiv acela de a arunca o lumină neobișnuită asupra unei epoci din care, pentru mulți dintre noi, nimic nu mai pare recuperabil. Dar poate că meritul său cel mai mare nu stă în aceea că autorul reușește să vorbească într-un mod simplu și totuși convingător despre lucrurile cele mai complicate, ci în aceea că știe cum să spună unele lucruri lăsându-le nerostite, sau spuse numai până la jumătate; ca o reverență față de apropierea celuilalt; ca și când ar pregăti tăcerea în care vocea celuilalt se poate face auzită.


Paul Gabriel Sandu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Viața lui Jas

Viața lui Jas

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter