Excese cuminți

Excese cuminți

După volumul său de debut în 2013, cu genunchii la gură, Krista Szöcs revine cu un volum pe cât de excesiv în confesiunile sale, pe atât de omogen și de echilibrat. Apărut la colecția „Vorpal” a editurii Nemira, berlin1 se anunță o carte despre universuri interioare, de unde și subtitlul ei: „- iar introvertiții au ieșit din casă -”. Poeta apelează la formula autoanalizei, însă nu doar pentru a-și sonda propriul eu, ci și pentru a da o formă nouă și integratoare exteriorului. Dacă în volumul de debut corporalitatea era una dintre temele predilecte, cu ecouri viscerale dinspre poetica Marianei Marin sau a Angelei Marinescu, în cel de-al doilea autoarea se impune mult mai puternic prin propriile viziuni. Ipostazele feminității din cu genunchii la gură, un fel de alter ego-uri ale autoarei, sunt înlocuite în berlin de un subiect poetic egal cu sine, asumat și eliberat de constrângeri.

În poezia Kristei Szöcs, remarcabil este nu atât apelul la o formulă deja mult exploatată, ci felul prin care confesiunea este propusă. Efectul impersonal pe care îl oferă discursul și apropierea lui de un fundal muzical distanțează textele din berlin de o poetică a individualității, a subiectului care se reduce la sine și la propriile conflicte. Poeta nu mai este tributară unei visceralități exacerbate specifice anilor 2000, ca reacție la poetica optzeciștilor și la o perioadă de tranziție unde patriarhatul nu dispare, și nici unui discurs lamentat, în ciuda formulei confesive pe care o preia. Consider semnificativă evoluția autoarei de la prima carte la cea de-a doua, aceasta din urmă marcând desprinderea de o zonă sterilă și experimentarea unui metadiscurs digital, printscreenurile muzicale având, pe lângă funcția estetică, și una ontologică.

Întreaga lume pe care Krista Szöcs o desfășoară imploziv este, fără îndoială, reglată de intimismul trăirilor. Pe fondul unui vid al timpului măsurat și al unui vitalism de care eul Kristei dispune plenar, secvențele poetice (fiindcă avem parte de o derulare uneori lentă, alteori brutală a senzațiilor) subîntind fragilitatea dintotdeauna a umanului. Tensiunile generate de relațiile interior-exterior sau aprop(r)iat-distanțat provoacă ieșirile din sine ca pe niște simptome ale noilor trasee. Krista Szöcs propune o lume alternativă pe care, de fapt, omul o umple cu reacțiile directe la experinețele care îi dispersează indentitatea. În fond, Berlinul putea fi oricare alt oraș, astfel încât relevanța celui ales nu se rezumă la existența lui proprie, la un spațiu închegat și pe care îl recunoaștem după contururi cartografice. Faptul că există realmente acest loc istoric, cunoscut drept Berlin, anunță tocmai golul pe care eul exceselor, figură centrală a volumului, îl infiltrează cu propriile spaime, comportamente, viziuni și, cel mai pregnant, cu sonorități. Fondul muzical, vizibil încorporat textului poetic, este poate cel mai interesant aspect al volumului.

Între printscreenuri de pe youtube cu melodii la care poeta face trimitere în textele sale sau transpune atmosfera muzicală în corpul poematic și experimente formale recurente încă de la debutul său, berlin are un background puternic senzorial, mai puțin imagistic, conectând eul la tribulațiile pe care și le asumă: „sunt un om al exceselor pentru/ că tot ce gândesc este gândit de încă o mie de ori și tot de o mie/ de ori îmi cer scuze pentru gândurile mele./ basul se aude mai tare în urechea stângă decât în cea dreaptă./ nu știu dacă ritmul tobei e în sincron cu inima sau invers” (p. 10). Este evident că ceea ce compune întregul volum se concentrează la nivelul subiectivității, al manierei prin care ipostaza umană (una excesivă și temperată în același timp) metabolizează spațiul-timp de care se înconjoară sau pe care și-l creează: „sunt un om al exceselor pentru că am vrut să scriu despre tot/ […]/ asta înseamnă implicare” (p. 37). Odată cu Sharon Van Etten, Frank Carter & The Rattlesnakes, Jonathan Bree sau Tom Waits, asistăm la un „show acustic” ce pare să fie pactul supraviețuirii eului. Varianta intertextualității și a recompunerii lumii subiective din constructe culturale instituie și o tonalitate cvasiironică: „nu îmi plac ceasurile și tic tac-ul lor infinit. timpul e doar un cuvânt care n-ar exista dacă hawking n-ar fi scris o scurtă istorie a timpului” (p. 42). Deconstrucția prefabricatelor precum noțiunea de acasă („acasă e doar un cuvânt din dicționar folosit de oameni pentru a identifica locul unde trebuie să ajungă după o zi grea”, p. 35) provine din suprasaturația clișeelor, discursul onest al subiectului față de sine fiind o soluție de surpare a miturilor moderne.

De altfel, una dintre temele predilecte pe care autoarea le excavează obsesiv este dimensiunea temporală. Deși nu e nici pe departe o temă puțin revizitată în poezia contemporană românească (și în literatură, în genere), poeta mizează pe tot parcursul volumului pe efectele suprasaturației, fie că vorbim despre sintagme recurente și chiar îngroșate („sunt un om al exceselor”, „mă contrazic”, „distanța dintre interior și exterior”, „continuă să crezi” etc.), fie că ne raportăm global la atmosfera nostalgică pe care o emană poemele. Așadar, în descendența timpului subiectiv bergsonian, Krista Szöcs uzează de repetitivitate și de o aparentă monotonie tocmai pentru a supralicita niște mecanisme poetice pe care mizerabilismul, violența lingvistică ori stilurile provocatoare le-au exclus: „o repetiție de care nu îmi e teamă” (p. 23).

Stilul autoarei este unul cât se poate de simplu, dar nu simplist, în sensul unui limbaj firesc, purificat de ostentația lexicului prețios sau extrem liricizat. Pendulând între poeme scurte, fragmentare și texte discursive, care mimează narativitatea, poeta echilibrează, în mod paradoxal, conținutul volumului. De asemenea, fragmentarismul redă interiorității și o dimensiune discontinuă, dincolo de textele aluvionare, care amplifică o natură nu doar dilematică, ci, mai ales, provocator de asumată: „limbajul meu e atent calculat. nu sunt/ nonconformistă, deși am iubit extrovertiți și nonconformiști./ excesivă în cumințenia mea” (p. 62). Discursul tranzitiv, epurat de metafore se impune printr-o dimensiune metatextuală nu numai datorită printscreenurilor despre care am amintit, ci și datorită unei conștiințe a vulnerabilității, care se proiectează (și, astfel, se exteriorizează) în spațiu: „nu mă pot mișca de aici/ eliberez tot ce pot/ balonul/ luna mare, luminoasă, aproape// pași înceți către culise” (p. 44).

Excesivă, mai degrabă, în percepțiile postexperiențelor și în confesiunile de tip manifest (vezi poemul excess, cu titlul unei melodii), decât în limbajul cu care ne sunt derulate, subiectul poetic „se descoase”, rămânând fidel sieși, până la capăt, în toate ipostazele confesive. Așadar, la Krista Szöcs nu e vorba despre o retragere a subiectului în Turnul de fildeș al inadaptaților, ci întregul parcurs existențial se re-prezintă drept o exploatare a interiorității, confesiunea câștigându-și încă terenul.


1 Krista Szöcs, berlin, București, Nemira, 2019.

Teona Farmatu

Articole similare

Celule de bază: despre familie și alți demoni

Celule de bază: despre familie și alți demoni

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

Un fel de „transă șamanică”

Un fel de „transă șamanică”

Distanța dintre mine și mine

Distanța dintre mine și mine

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar