Periferic – Cassandra Corbu

Periferic – Cassandra Corbu

Cartierele noastre de margine

[e o cultură a gunoiului.]
de la mine din balcon se vede ghena de gunoi –
e ca și cum ar fi centrul lumii.
aruncăm gunoi, căutăm în gunoi,
mâncăm gunoi, trăim între gunoaie.
[avem propria noastră religie de pubelă.]
mașina de Salubris trece de mai multe ori pe zi
se opresc căruțe să strângă pet-uri
bătrâni cară cartoane în spate
când ies în oraș simt că
mă urmăresc gunoierii, măturile, tomberoanele lor pe roți.

vecinul meu fumează mult și
de asta la noi pute
a fum de țigări ieftine, a tocăniță și a cărți vechi.
fugim de controlori.
alimentarele dau faliment
comerțul la vrac nu mai merge
alunele râncede nu se mai vând.
cumpărăm parizer și pâine cu gust de praf.
poliția ne verifică noaptea –
știu că suntem periculoși.
copiii înjură în urlet în timp ce învață să
crape sămânță.
[e o cultură a gunoiului.]
pe tata aproape l-au bătut când mergea spre tomberoane.
altădată i-au dat cu spray în ochi, i-au furat geanta –
manuscrisele și alocația mea de nici 40 de lei.
[agresorii, eu, noi toți: copiii ghenei.]
încă am la picior cicatricea de când m-am tăiat într-un
capac de conservă dintr-un sac de gunoi.
mi-a curs sângele în șlap, nu m-am oprit până la
ladă.

cartierele noastre de margine ca
cele mai frumoase gropi de gunoi
parfumate cu ajutoare sociale și credite pe viață,
îndulcite cu bere ieftină proastă răsuflată și
cu manele,
stropite cu povești de iubire între
ologi sau aurolaci.
mamele urlă, bunicile urlă, copiii urlă,
bărbații beau, lovesc și zbiară.
adolescenții conduc fără carnet printre blocuri și
se droghează lângă conductele de apă.
babele vorbesc cu câinii, mâțele sunt în călduri.

[e propria noastră ladă de gunoi fără capac.
e propriul nostru mușuroi de
ambalaje decolorate
materii putrezite
porumbei călcați de mașini
miros de înăcreală și dejecții
pantofi fără talpă și
mobilă cu termite
culturi de mucegai ș igrasie.]

uneori ne mai rugăm de gunoieri să
ne scoată de aici, să
ne măture și să ne ia cu ei.
ne împing, ne scuipă, pleacă spre alte
lumi-pubelă.

în cartierele noastre de margine ca
cele mai iubite gropi de gunoi,
nu se schimbă nimic
nu vrea să vină nimeni
cresc copii frumoși.

Mirel și Lili

oamenii care fumează la geam par
atât de goi în
maiourile lor îmbâcsite împuțite și portocalii.
orice om trist are un maiou portocaliu.
cumpărat de la un second-hand de cartier cu
mai puțin de 3 lei,
purtat până când o femeie –
mamă iubită nevastă fiică –
îl transformă în cârpe.
scrumul din țigările lor cade în
capul babelor care udă niște flori anorexice
în fața blocului sau peste
mâțele care dorm sub geamurile de la parter.

uneori pare că oamenii care fumează la geam
nu gândesc nimic.
dar
poate se întreabă dacă
actualii sau prezumtivii lor copii îi vor urî
dacă are sens să țină post
cine se va muta în locul vecinului mort de leucemie
dacă tipa pe care o aud noaptea urlând doar se preface
dacă ar fi mai bine să se sinucidă
până când se vor trezi la 4 jumătate ca să
intre în tura de dimineață
dacă mai este margarină în frigider
de când nu și-au văzut rudele de la Bârlad.
în podurile blocurilor noastre sunt lileci.
noaptea se uită la ei cum zboară și e clar că
nu mai gândesc absolut nimic, poate
doar își repetă faptul că sunt orbi.

pe toți bărbații care fumează la geam simți că
îi cheamă Mirel,
tuturor femeilor simți că
li se spune Lili,
au oale cu borș și iahnie din care
mănâncă o săptămână întreagă și
destine seci ca semințele de floarea-soarelui goale pe care
le crapi și rămâi dezamagit profund.

la perferie totul e mizer și trist, dar
asta nu te lovește mereu, poate doar
atunci când auzi copii cerând la magazin
tigări și bere ieftină pentru părinți sau
când vezi maiourile alea portocalii.

Mirel și Lili stau singuri într-o bucătărie.
Mirel și Lili uită mereu să cumpere altă mușama, așa că
o au pe aceeași de minim 5 ani.
Mirel și Lili ascultă ceasul și
rememorează vacanțele la Neptun.
Mirel și Lili se gândesc la nimic și la tot și
de când cu selectarea, întrebarea fundamentală e
la ce categorie de gunoi
se încadrează
avalanșa de chiștoace de la ei din apartament.

Ne-am mutat când aveam 11 ani

vecinul nostru surdo-mut era tâmplar.
auzeam des cum lucra chiar la el în apartament.
el ne-a făcut plasele de țânțari și
știam că pot sări prin casă în voie pentru că
asta nu avea cum să îl deranjeze.
lângă noi stătea o mamă cu gemene cu retard mintal care
ajunseseră să o bată când aveau crize.
uneori trâneau cu pumnii fix în peretele lângă care
dormea mama,
alteori le auzeam gemând și urlând.
bătrâna din capătul holului era genul de femeie căreia
nu îi plăcea nici la vârsta penitenței
să meargă la biserică
să scrie pomelnice
să împartă colaci.
stăteam mult cu ea, vorbea mult cu mine.
mă lua cu ea când mergea la piață, la tratament,
la prietena ei de la azil, la fata ei bibliotecară.
cumpăra pâine graham, se certa uneori cu mama și
ne uitam împreună la tânăr și neliniștit
la prânz, după școală.
obișnuia să îmi spună că
arăt ca o nebună când plâng
că nu e bine sî te duci la baie în casele altora
povești din anii ei de tânără aristocrată cu vilă în Copou și
ce presupune să fii fetiță.
avea mărgele frumoase și se machia mereu,
nu suporta să dorm cu ea în pat și
îmi plăcea să o privesc când forma numere pe
fixul ei cu disc îngălbenit.

în fiecare zi, tata căra acasă și de acasă sacoșe cu cărți,
bănuite de vecinii din fața blocului ca fiind
sacoșe cu mâncare.
credeau probabil că mâncăm ca porcii.
poate era și din vina obezității cu care ne confruntăm –
obezitatea aia care, deși incontrolabilă, te face să
te simți vinovat când vezi vara
coastele copiilor fără tricou și
cu teniși rupți sau chiar desculți.

toți, absolut toți, aveam probleme cu gândacii și
trăiam o viață înghesuită în
garsonierele noastre de 36 mp.
tot etajul împărțea două balcoane pentru întins rufe și
pe hol mirosea a murături.
stăteam pe drumul-variantă pentru tiruri,
peste drum de o fabrică de ciment.
de Crăciun mergeam cu tata la biserica catolică,
ascultam colinde.
ne plimbam mult, uneori ne opream la
crâșma de lângă fosta fabrică de țigarete,
auzeam trenurile,
culegeam ciulini de pe malul Bahluiului și
vorbeam cu doamna de la librărie.
Ne-am mutat când aveam 11 ani.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Horia Corcheș

Poeme – Horia Corcheș

Trei poeme de Cosmina Moroșan

Trei poeme de Cosmina Moroșan

Poeme – Raluca Boantă

Poeme – Raluca Boantă

Poeme – Dan Sociu

Poeme – Dan Sociu

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter