Survol ritmic prin natură

Survol ritmic prin natură

Recunoscută drept un nume de neocolit în peisajul poeziei contemporane, Gabi Eftimie revine cu un al treilea volum, Sputnik în grădină (OMG, 2020). A devenit deja aproape un clișeu imediata asociere și punerea acesteia (alături de val chimic, Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan și alții) sub eticheta de postumanism. Încadrarea în această paradigmă, spus foarte succint, este datorată subiectului poetic care apare imersat în tehnologic și digital, tonalității impersonale și mecanicizate, autismului manisfetat la nivel afectiv și emoțional, indeterminării identitare etc. Dacă cu ochi roșii polaroid/ acesta este un test (Vinea, 2006), volumul de debut al lui Gabi Eftimie, se „inaugura” acest nou teritoriu în câmpul literar local, iar cu nordul e o stare de spirit (Charmides, 2014) era explorat mai în profunzime și cu efecte maxime, odată cu al treilea volum, se încearcă explorarea unor alte registre sau reevaluarea dimesiunii postumane dintr-o altă perspectivă. Neutralitatea și impersonalitatea afectică, retorica mecanicizantă, simulacrul virtual rămân coordonate principale, dar, de data aceasta, volumul mizează pe o viziune (mai) idealizantă, prin revalorificarea ambientalului și a registrului pastoral.

Volumul se prezintă ca un asamblaj, unde conținutul discursiv este acompaniat de cel vizual. Cele mai multe poeme și fotografii au în centru lor tocmai natura, care dă ritmul și creează o atmosferă de suspendare în timp și spațiu. Dacă pastelurile „tipice” configurează perspectiva unui subiect poetic contemplator, care se folosește de descriere pentru a-și transmite sentimentele, la Gabi Eftimie natura nu mai poate fi un simplu decor pasiv. Aici, individul survolează printr-o multitudine de cadre cu peisaje, care îi activează starea de suspensie și îi pulverizează materialitatea. (În mod evident, reevaluarea relației cu mediul înconjurător se face de pe pozițiile teoriilor culturale actuale, care se opun și oferă alternative mult îndelungatei paradigme antropocentrice.)

Subiectul poetic își maschează, de fapt, inerția, programându-și emoțiile între un fel de entuziasm și indiferență. Rezultă de aici o stare de aplatizare și o voce care negociază între autentic și post-ironie. Așa cum arată ultimele versuri din primul poem al volumului („Într-o zi și noi o să ajungem schelete de dinozauri./ Dar, între timp, armonie, mierla-n copac:/ on and on till the break of down/ primăvară după primăvară” (14), există o dorință de (re)conectare cu natura, în sensul de reproducere a ritmurilor și contaminare cu reflexele sale impersonale.

Proiectarea în mijlocul naturii urmărește, de fapt, construirea unui asamblaj funcțional între subiectul poetic și spațiul pe care îl „colonizează”. În mod sigur, relația subiect – obiect este incertă și fluidă. Eul poetic rămâne un outsider, încadrat în „păduri cu troli” și „mesteceni”, dar nu poate funcționa în decorul virtual al lumii de afară decât datorită stimulilor senzoriali din interiorul naturii. Aceștia reușesc să îndeplinească mai multe funcții, precum sistematizarea ori reglarea ritmului impulsurilor interioare. Dacă în nordul e o stare de spirit peisajul naturii confirma reificarea unei voci profund contaminate de sistemele supertehnologizate ale urbanității (de exemplu, în Orașul de Mesteacăn I: „În cădere liberă spre Orașul de Mesteacăn/ admiri cu groază peisajul./ Te-ai deconectat, n-ai nicio șansă, ai pierdut legătura”), aici mediul înconjurător generează iluzia unui (in)uman care se mai poate afla într-o coeziune cu o anumită spațialitate, căreia simte că îi aparține. În acest sens, în volum apare recurent motivul mulajului („Răceala lucrurilor din jur e atît de exactă, atît de nemiloasă, încît simt că atunci cînd mă sustrag din peisaj,/ o să las un mulaj în aer, un gol în formă umană” (23), chiar și atunci când este părăsit cadrul natural („las un mulaj în buretele spătarului” (15).

Complementaritatea cu natura nu este, de fapt, decât un simulacru care dezvăluie o virtualitate asimilitată aproape visceral. Ca într-un joc video, perspectivele jongleză între cadre foarte apropiate, mărite la extrem, care decupează spațialități micro (ca în microfenomene observate acasă) și cadre distanțate, care oferă imagini de ansamblu, la nivel macro (ca în mingle cu entități). Tocmai de aceea, „spectacolul” naturii nu face decât să arate un subiect (deja) robotizat, des-centralizat, care caută puncte de reper cu efect anesteziant („croncăniturile zgîrcite ale corbului din vale, pe repeat/ sînt liniștitoare/ putrezăciunea natruii înainte să ne întoarcem la ale noastre” (36). În cele din urmă, și „mașinăria naturii” e tot un construct, un asamblaj de imagini, sunete și mirosuri.

Atunci când părăsește mediul „natural”, subiectul poetic se proiectează în realitatea cotidiană, intransigentă prin banalitatea și repetitivitatea ei. Aici însă orice urmă de artificiu activează conștiința reificării: „Oare cînd am început să arătăm așa de aiurea la lumina naturală?/ Oare de cînd nu mai facem parte din specia/ umană? La mare ne e superjenă să dansăm/ pe hiturile de la terasă” (24). Eul des-centralizat recuperează „realul” la nivel proiectiv, prin intermediul senzațiilor: „Îți imaginezi super cretin că te întorci/ în locul numit cândva Pămînt și/ după ce se termină petrecerea, urli în tăcerea/ care se lasă,/ fantomă printre vii, ceri să fii invocat iar și iar/ la o seanse,/ cauți să creezi ecoul cel mai spectaculos ca de/ pe vîrf de munte înecat în ceață” (28). Ritmul tehnologizat al vieții cotidiene catalizează și o dimensiune meta, prin care individul se află într-o continuă indeterminare, fără a se recunoaște în niciuna din autoproiecțiile pe care le construiește. Rămâne un mulaj, intercalat perfect într-un decor banal, dar, de data aceasta, se poate privi ca printr-un ecran, fără a-și identifica „adevărata” realitate, dezolat în fața propriei virtualități: „Consternarea pe care o trăiești cînd te întorci seara acasă/ și îți vezi familia prin geamul fără perdele trase în camera iluminată./ Da. Ok. Te-ai prins: acolo sînt pantofii tăi,/ alea sunt hainele tale./ Dar TU unde ești?/ Doar senzorii liftului îți mai simt prezența./ Torni apa în pahar și apa preia forma/ cilindrică a paharului. […] E imposibil să mai reînnodăm limbajul codificat. Nu merge și pace./ Gîlgîi și atît. Aici cineva mi-a dat vocea la minimum.” (28-29).

Apoi, nici măcar de dezolare nu este prea mult loc, pentru că, asemeni unui playlist nesfârșit, cadrele realității continuă să se succeadă: „muzica de lift s-a învîrtit în gol în sala de mese și apoi/ a luat-o de la capăt” (35). Singura soluție rămâne conectarea la spațialitatea în care se situează și reproducerea acelorași legi. În ultima secțiune a volumului, Playlist de toamnă, se produce tocmai o recalibrare a vocii poetice în montajul zen al naturii.

Fără limbaje codate, doar spațiul cu muzica lui, imagini, culori, (un mixaj construit armonios) care se derulează ritmic, alături de senzația de silent disco care nu trebuie să se mai termine.

Totodată, are loc și o redimensionare a alterității. Exactitatea cu care sunt recunoscute (micro)fenomenele din natură, face ca și celălalt să fie identificat tot la nivel senzorial. Materialitatea fizică e utopică, pentru că un altul nu se poate afla decât într-o altă dimensiune. Prezența lui nu este decât accidentală, tranzitorie și se manifestă prin identificarea aceleiași materii într-un câmp apropiat. Rămâne totuși senzația apropierii de la un ecran distanță: „dincolo de ponton, un autobuz oranj tulbură-n peisaj/ căldura unui corp prietenos iradiază spre mine dintr-un mesaj” (41).

Cadrul natural devine un spațiu securizant care stimulează o optică extrem de precisă a fiecărui detaliu. Acuratețea fotografică cu care se decupează cadrele face ca discursul, impersonal pe alocuri, să-și păstreze spontaneitatea și expresivitatea. Comparațiile, cel mai adesea, exprimă fidel asamblajul perfect dintre registrul pastoral și cel „postuman” (tehnologic, chimic, fizic etc.): „În adîncul cel mai adînc, peștii se înlănțuie,/ dăinuie ca uraniul” (17), „În urma noastră, pulberea de fier se înfioară,/ ca atunci cînd plimbi un magnet deasupra” (26).

Astfel, redimensionarea relației cu o spațialitate, forța de înregistrare de care subiectul poetic (când difuz, indeterminat, când claustrofogic) dispune pentru a reproduce ritmurile „mașinăriei naturii”, precum și mixajul continuu între ambiental și distorsionat fac din Sputnik în grădină un proiect remarcabil și o adevărată experiență poetică.

Andreea Mîrț

Studentă la Facultatea de Litere. Interesată de literatura română contemporană, postmodernism și film.

Articole similare

Viața lui Jas

Viața lui Jas

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Nem is volt olyan rossz régen nőnek lenni… @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Wildland: When Scandinavian Noir Meets Teenage Angst @ TIFF 2020

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter