Cronici | Literatură

Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate, un volum aflat sub semnul realismului magic

Echinox2 septembrie 2020

Pe piața românească de carte se publică mult. Avem de-a face cu numeroși autori, dintre care puțini sunt scriitori, iar acest fenomen este cu atât mai puternic în literatura fantastică autohtonă: majoritatea autorilor se confruntă cu probleme la nivelul construcției firului narativ, a personajelor și a dialogurilor, cărora le lipsește adesea elementul de veridicitate. În plus, regăsim registre stilistice sărace, marcate și de utilizarea eronată a timpurilor verbale în narațiune, ceea ce face ca lectura să fie neplăcută, mai ales pentru un cititor cult.

Acesta nu este și cazul Teodorei Gheorghe, poetă și scriitoare, care, încă din primele pagini ale culegerii de proză scurtă Întâmplări despre niciodată. 7 povești neobișnuite despre singurătate (Editura EIKON, 2018), ne conduce prin lumi construite cu minuțiozitate, având o scriitură lirică și descriind o lume cotidiană fisurată ce ne poartă din planul profan în cel sacru fără să ne dăm seama când anume s-a întâmplat această trecere: „Nu mai distingeam nimic clar, nimic care să-mi dovedească apartenența la acea banalitate de forme translucide și umanoide. Toată atenția mea se concentra într-un singur punct de fugă, la capătul tramvaiului, în chenarul unui tablou neînțeles. Am coborât după ce am realizat că nu mă mai mișc de câteva momente bune. (…) Așa că am pornit-o de una singură în direcția în care intuiam că voi găsi intrarea în Cosmos…” (p.35).

Lirismul este unul dintre elementele aparte ale tinerei autoare, despre care putem afirma fără nicio îndoială că este scriitoare în adevăratul sens al cuvântului. Totodată, influența unui predecesor precum Mircea Eliade se resimte în întreaga carte, alături de calitățile poetice ale Teodorei Gheorghe, care își merită pe deplin premiul „Best of” la secțiunea Poezie din cadrul concursului național de debut „Incubatorul de condeie” (2012).

Asemenea autorilor latino-americani Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez sau Julio Cortázar (Întâmplările amintesc uneori de volumul Cât de mult o iubim pe Glenda), Teodora Gheorghe îmbină planul real cu un „element ireductibil” (după cum îl numea Faris), de multe ori ireal, iar uneori aparținând chiar oniricului, și astfel reîntâlnim acel Magischer Realismus, introdus mai întâi de criticul de artă german Franz Roh în pictură pentru a desemna postexpresionismul, preluat mai târziu și în literatură.

Textele Teodorei Gheorghe sunt bogate la nivelul registrului stilistic și al atmosferei, amintind de pictori precum René Magritte (Marele Război pare că s-a insinuat în Caramel) sau Paul Delvaux. Nu e de mirare că în această culegere de proză scurtă, alături de realismul magic care dă nota pregnantă a cărții, întâlnim și amprenta suprarealismului. Mai întâi, în nuveleta Marea din sertar, unde o femeie trece prin mai multe încăperi pentru a rezolva un puzzle. În Camera cu miros de scorțișoară ea îl întâlnește pe artistul suprarealist Salvador Dalí care iese dintr-un ceainic. Apoi, în Caramel, unde este menționată o fată pe nume Clara, care în loc de cap are un trandafir. Postmodernismul este, de asemenea, caracteristic acestui volum încărcat de referințe culturale: menționarea celor 1001 trandafiri ce amintesc de cele o mie și una de nopți ale Șeherezadei, apoi Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer, muzica lui Beethoven și expresia latinească fiat lux sunt doar câteva dintre ele. Simbolismul este prezent în nuvela Întâmplări despre niciodată, unde regăsim motivul fantomei de la operă prin apariția unui personaj al cărui chip nu îl descoperim niciodată, personaj pe care ni-l putem imagina din interacțiunea acestuia cu Lavinia, prin intermediul scrisorilor trimise tinerei fete pe care o încurajează să își urmeze „menirea de scriitoare” (p. 54).

Tematic, Teodora Gheorghe abordează mai ales teama, singurătatea dusă până la alienare sau iubirea neîmplinită ori, adeseori, încărcată de suferință: „Azi l-am scos pe W. din cufăr ca să-l citesc pentru ultima oară, sperând să-l compun din frânturile risipite în toate locurile în care am călătorit amândoi fără să ne intersectăm vreodată, cu excepția acelor clipe sublime și înspăimântătoare. Cam așa fac bătrânii, rememorează. Jurnalul meu este alcătuit din W. Tot ce nu este el sunt eu pentru că cineva trebuie să-l completeze. Suntem două jumătăți identice care nu pot forma un întreg” (p. 65).

Aparte în această culegere este proza scurtă Pianul, ce amintește de nuvela Arhitectul de Mircea Cărtărescu, care aborda simbioza dintre creator și creație, simbioză realizată prin intermediul obiectului creator, pe care o regăsim și în textul Teodorei Gheorghe: „Pe suprafața pianului am distins chipul unui bărbat brunet, cu trăsături fine, plăcute. (…) Imaginea a dispărut în maximum 3 minute. Am apăsat din nou toate clapele, neuitând nici una și am înlemnit, observând cum se naște portretul aceluiași bărbat din luciul negru al pianului. Era ca și cum instrumentul și apariția formau o simbioză scoasă la iveală prin muzică” (p. 153).

Personajele sunt inedite, adesea neintegrate în planul lumesc, căruia parcă nu îi aparțin („Nu știu ce anume îmi atrăsese atenția la persoana ta aproape solubilă. Dacă stau bine să mă gândesc, nu aveai nici ochi, nici nas, nici măcar haine. Erai gol. Știam însă cu certitudine ceva despre tine: erai singur, mai singur ca niciodată. Și te temeai de lumini puternice” – Colecția pierdută, p. 117), iar dialogurile construite cu atenție susțin adesea aceste caracteristici ale personajelor aflate la limita dintre două lumi.

Sporadic, observăm utilizarea nepotrivită a unor timpuri verbale. Spre exemplu, Teodora Gheorghe folosește în Umbre de dantelă perfectul compus la persoana a III-a în loc de perfectul simplu (care ar fi fost timpul specific povestirii) sau de mai mult ca perfect, ce ar fi trebuit utilizat pentru exprimarea anteriorității („O cunoscuse în urmă cu două zile în fața unei cofetării. I-a fost de ajuns să-și adune buzele într-o semilună – ea s-a oprit, și-a aranjat bretonul cu subînțeles și s-a apropiat de el”) (p. 66).

Acest neajuns ar putea fi însă corectat într-o ediție viitoare și nu știrbește din valoarea volumului publicat de tânăra autoare, impecabil redactat de Editura EIKON, un volum recomandat oricărui cititor interesat de literatura de calitate, de realismul magic sau de o scriitură profundă și lirică ce o situează pe Teodora Gheorghe printre autorii de vârf ai generației sale.

Alexandra Medaru

ALEXANDRA MEDARU(n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie) și critic literar. A debutat în 2013 cu textul Păcatul (în Revista de Povestiri), iar un an mai târziu a participat la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, cu piesa Contrabandă-n alb și negru, câștigând Premiul al II-lea. Anul 2017 marchează asaltul asupra teritoriului liric și stabilirea unui surprinzător cap de pod prin volumul de poezie Demoni și demiurgi, apărut la editura EIKON.

În paralel cu activitatea de scriitor, Alexandra Medaru își însușește rapid și temeinic toate elementele teoretice necesare și se dedică criticii literare, articolele sale publicate în revista EgoPHobia în rubrica „Arena culturală: cartea și filmul” sau pe blogul personal Taramuridenicaieri.ro atrăgând în scurt timp atenția și aprecierea celor implicați în fenomenul SF&F românesc (Andrei Duduman, scriitor).