„Mâna întinsă care nu spune o poveste…”. Despre nota de spectacular a eseisticii lui N. Steinhardt

„Mâna întinsă care nu spune o poveste…”. Despre nota de spectacular a eseisticii lui N. Steinhardt

Admiraţiile mateine ale lui Steinhardt şi apartenenţa sa la un cerc al mateinilor din cultura română i-au putut întări acea înclinaţie structurală, burgheză, nu doar pentru formulele unei epici situate la întretăierea dintre realism şi modernism, ci şi pentru clasicismul şi decadentismul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, tendinţă accentuată pe filiera unei francofilii estetizante, atât de proprii stilului matein. „Birtul franţuzesc” din zona istorică a Bucureştilor, evadarea în ficţiuni, reveria în grup, pitorescul micii istorii cotidiene, idealizarea misterului şi a „veacului francez” aristocratic şi rafinat, toate aceste ingrediente narative care au creat emulaţie printre mateini nu l-au ocolit nici pe Steinhardt. Contaminările stilistice în raport cu autorul comentat, atât de specifice eseistului, recunosc în proza mateină o sursă bine conturată, un partener constant de dialog cultural, cu numeroase filiale ale nostalgiei burgheze, ale identităţii reprimate din cauza factorului represiunii ideologice. Prin urmare, scriind cu cerneala autorului comentat, Steinhardt preschimbă aceste complicităţi stilistice în complicităţi temperamentale şi chiar ideologice. O privire stilistică, concentrându-se în paralel asupra scrisului lui Steinhardt din perioada postbelică şi asupra romanului Craii de Curtea-Veche, va proba fără dificultăţi această contaminare, începând cu predilecţia pentru anumite formule ori cuvinte menite să coloreze argotic ori arhaizant vocabularul comentariilor, pe fundalul mai general, specific lui Steinhardt, de concesii făcute „spectacolului critic”: „codoş/codoaşă”, „chezăşie/a chezăşui”, „i s-ar fi zis ‹‹maestrul›› (…), ce mai ‹‹schiţe›› i-ar fi tras, maica ta Doamne!”1 (formule folosite de prozatorul-creator al personajului Gore Pirgu, adaptate ulterior de Steinhardt, spre a dezavua pretenţiile totalizatoare ale istoriei „cantitative”), mergând până la reflecţii dezvoltate ulterior în eseistica teologică steinhardtiană („Cel veşnic care, după cum spunea mătuşa Smaranda, pentru păcatele noastre are cumpănă deosebită şi înşeală la cântar”2) ori în registru grav, existenţial, al unei Weltanschauung: „Şi apoi, libertatea nu mi-aş fi jertfit-o nici pentru ca să port steaua împăratului în gvardie. De acum, stăpâni aveau să-mi fie numai fantasia şi capriciul”3.

Steinhardt aduce o contribuţie notabilă în critica culturală românească nu doar pe planul ideilor, prin constanţa unei voci bine individualizate şi printr-un „temperament” critic original, mai cu seamă în raport cu viaţa literară românească a deceniilor opt şi nouă, ci şi prin anumite forme şi deschideri stilistice anticipatoare ale unei jurnalistici literare libere. Nu mai puţin ar merita subliniată aici introducerea în circuitul comentariului literar a unor micro-specii narative, a unor mici licenţe sau gesturi critice insolite, precum anecdota critică, re-povestirea în manieră proprie a subiectului unui text literar, complicitatea stilistică cu autorul comentat, infuzia livrescă a comentariului critic etc.

Totul stă, la Steinhardt, sub semnul taifasului, al teatralităţii, al mărturisirii şi al povestirii. Una dintre „cruciadele” derulate, de pildă, împotriva exceselor criticii factologice şi biografiste se încheie mai mult decât sugestiv, nu printr-o concluzie sau prin remarci cu rol în fixarea, recapitularea ori sintetizarea fluxului ideilor aruncate în luptă, ci printr-un – altminteri, foarte bine ales – citat, extras din finalul nuvelei „Remember”: „L-am oprit scurt: ‹‹nu ţin să aflu nimic››. Şi cum se uita uimit la mine, neştiind ce să priceapă, am apăsat pe cuvântul din urmă, rostindu-l de mai multe ori. ‹‹Îţi va părea ciudat, am urmat, dar după mine unei istorii, frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină şi dacă i-o dezvălui, găsesc că îşi pierde tot farmecul››”4.

Format – şi apoi forţat de împrejurări să rămână – la şcoala subversiunii, şlefuindu-i instrumentarul, Steinhardt este, în mod cert, şi un remarcabil cititor speculativ, unul dintre cei mai buni din câţi am avut. Un caz edificator pentru maniera de a re-povesti pe cont propriu sau în chip anecdotic textul supus analizei îl constituie felul în care se deschide un excelent eseu, intitulat „Automobilul şi minciuna”, în care se pleacă de la subiectul banal al unui roman comercial, L’Homme à l’Hispano de Pierre Frondaie, un best-seller al anilor ’20, pentru a se ajunge la o discuţie cu caracter etic, şi anume la nevoia de „a trata neconcesiv şi riguros minciuna”. Iată cum începe textul critic: „Georges Dewalter e un bărbat de vreo treizeci şi trei de ani, frumos şi fermecător, sărac şi ratat”5. Debutând astfel, eseul lui Steinhardt se citeşte cu sufletul la gură, mai ales de către cei care nu cunoşteau în prealabil romanul respectiv. Or, după cum se ştie, Frondaie a ajuns ulterior un romancier dat uitării, atât în ţara sa de baştină, cât şi printre cititorii români. De altfel, în masivele noastre dicţionare de scriitori francezi, numele său nu figurează în nicio rubrică, singurul dintre criticii noştri cunoscuţi care îl menţionează fiind un afin al lui Steinhardt, Alexandru George.

O formă savuroasă de anecdotă critică întâlnim şi în textul cu care se închide volumul Prin alţii spre sine. Dezvăluind cititorilor că a fost întrebat de către câţiva prieteni apropiaţi dacă nu s-a simţit lezat în amorul propriu pentru că mai tânărul şi intransigentul Mircea Scarlat l-ar fi contestat într-un articol apărut în Viaţa Românească, Steinhardt surprinde, livrând drept răspuns o nouă poveste. Un soi de fabulă sau povestioară cu iz evreiesc, în genul lui Sholem Aleichem (autor frecventat în tinereţea interbelică), până la urmă o parabolă pe tema criticii literare, în care „acţiunea” se desfăşoară într-un mediu negustoresc:

„Vine o cucoană. Roşiile astea sunt verzi, spune ea înfiptă. Nu-s verzi, doamnă, răspunde vânzătorul. Şi, scoţând una din maldăr, o ridică şi-o înfăţişează cu dragoste cvasi-părintească. Dar cucoana strâmbă din nas şi pleacă semeaţă mai departe.

Vine un pensionar, se uită la roşii bănuitor. Au fost cândva bune, zice, acum îs putrede. Nu-s putrede, domnule, sunt coapte, numai bune de mâncat, deloc trecute. Dar pensionarul dă din umeri, se posomorăşte şi se îndepărtează nemulţumit.

Vine o bătrânică, şubredă, mititică, sprijinită într-un băţ şi cere să guste din brânză. I se întinde o fărâmă pe un vârf de cuţit lung. Molfăie fără grabă fărâma şi se înfioară. Îşi clatină capul: potroacă, şuieră printre dinţii gălbejiţi: e potroacă! Vai de mine face producătorul şi dă să-şi apere produsul, dar bătrânica se sprijină mai tare pe băţ şi se tot duce, oţărâtă, fără să-i dea ascultare.

Vine un vlăjgan, gustă şi el din brânză; de două ori. Îşi ţuguie buzele. Nu-i sărată, exclamă el dispreţuitor. Cum se poate! Se minunează producătorul. Vlăjganul însă a luat-o înainte, ca din puşcă.

Aşa-i şi cu scrisul. Autorul îşi publică marfa şi o pune la dispoziţia publicului. (…) Unii fac observaţii critice, alţii osândesc: cu duhul blândeţii ori cu asprime, cu perfidie ori şi cu termeni grosolani. (…)

Libertatea scrisului, libertatea criticii. Aceasta-i esenţa. Celui ce se supără uşor îi prinde bine să stea frumuşel acasă ori să nu pună condeiul pe hârtie”6.

Ceea ce, mai în glumă, mai în serios, părea a fi la început o desprindere, o dezminţire, o parabolă negativă, se transformă, de fapt, pe fondul scrisului histrionic al lui Steinhardt, într-o pledoarie. Parabola concepută într-un stil indirect liber nu are în vedere doar raportul (negativ) dintre un creator şi criticii literari, ci şi, în sens invers, înfăţişarea unui mediu al pluralităţii, nevoia unei pieţe culturale (nu doar a celei subînţeles agro-alimentare), în care polemica de idei, dezbaterea, dezacordurile, experimentele să poată fi susţinute în deplină libertate, un mediu pe care Steinhardt nu doar că nu l-a recuzat niciodată, ci, dimpotrivă, la care s-a raportat mereu, nu fără o vădită, şi întru totul firească, nostalgie a interbelicului.

De ce au avut textele lui Steinhardt succes după 1990, dincolo de aureola evreului intrat în legendă din raţiuni etice, morale şi biografice? De ce se editează şi se vinde şi astăzi Jurnalul fericirii în tiraje considerabile? Există, cu siguranţă, întotdeauna un cumul de raţiuni şi de factori, asupra cărora merită a medita, la fel ca asupra destinului ideilor lui Steinhardt în postcomunism7. Însă primul impuls, răspunsul, în fapt, cel mai simplu la această întrebare ni se pare a fi următorul: Steinhardt place şi este citit în continuare pentru că, oriunde am deschide această carte, precum şi altele ale sale, autorul ştie să spună o poveste. Mai ştie şi că literatura nu poate înlocui întotdeauna realitatea, că nu este doar o artă a cuvântului, cum înclinau să creadă prozatori din linia Vladimir Nabokov – Radu Petrescu, ci contează şi acea forţă interioară cu care se atacă marile teme, intuiţia superioară a condiţiei umane, aşa cum o priveau, de pildă, Dostoievski sau Kafka. Prin urmare, Steinhardt a avut câştig de cauză după 1990, şi întrucât a ştiut să preţuiască – fireşte, în parte datorită destinului său excepţional – simplitatea ingenuăa acţiunii de a povesti ca pe un alt mod de a fi stilistic adecvat8.

Pe de altă parte, am putea să ne întrebăm ce implicaţii critice conţine, până la urmă, celebra replică propusă de pelicula lui Nae Caranfil? „Mâna întinsă” care trebuie să spună o „poveste” este deja istorie: astăzi o subînţelegem, o traducem prin sintagma „strategii de marketing”. „Pomana” este atenţia după care, odată cu poststructuralismul şi cu societatea de consum, toată lumea aleargă. Modul de gândire în „satul global” al indivizilor, anticipat de McLuhan, s-a schimbat în chip considerabil. O clipă de atenţie este tot ce ni se solicită, şi nu doar în semnarea de pacte ficţionale în marginea cărora teoria literară ne-a obişnuit a glosa, dar şi pe traseele audio-video, pe canalele media, de la fermentul YouTube până pe uliţele Facebook. Astăzi se poate citi, viziona ori se poate obţine acces pe internet la aproape orice fel de produse artistice, cu condiţia acceptării acelor intermitenţe ale reclamelor, ale promovărilor mai mult sau mai puţin agresive, în esenţă ale unor forme vizibil evoluate de publicitate, prin care procesul de solicitare imperativă a atenţiei, pe toate căile, frizează, uneori, după caz, cerşetoria mediatică ori marketingul terorist. A şti să nu plictiseşti audienţa a căpătat astăzi, la fel ca în Filantropica, valenţele unei înzestrări providenţiale.

Privind din unghi spiritual-religios, un alt ferment al actualităţii discursului lui N. Steinhardt provine din capacitatea scriiturii sale de a accesa acel tip de spaţiu extrem de îngust, al unei literaturi care favorizează un imaginar pe care l-am denumi al „frontierei sapienţiale”, exercitată fie în chip fragmentar, fie prin decupajul unui dialog viu, în interviuri, în convorbiri, în epistole, în eseuri ori în alte texte de graniţă, în (şi prin) reviste, edituri, site-uri, fundaţii, asociaţii etc.9 Reprezentanţii acestui tip de literatură, atât în modernitate, cât şi în postmodernitate sunt extrem de puţini, întrucât printre ei se numără doar acei autori sau personalităţi spirituale cu o solidă construcţie de imagine, esenţialmente sub aspect etic, carismatici şi care au reuşit să ridice paradigmatic sau la rang de program spiritual preţuirea individului mai presus de afilierea sa ideologică, căutând, cu alte cuvinte, ceea ce ne apropie, nu ceea ce ne desparte10. Paul Cernat face referire, de pildă, la acei scriitori care, bucurându-se de prestigiul rar, manifestat într-un soi de canon paralel celui oficial, oferit îndeobşte eroilor spirituali şi generat de fantasme soteriologice, determină, de fapt, receptorul să forţeze „deschideri compensatorii către un stil de viaţă visat, al freneziei creatoare şi al bucuriei de a trăi liber: the Romanian dream11. Bineînţeles, nu trebuie să confundăm aceste producţii „selecte” (Cernat îi include aici pe Steinhardt şi pe Noica, precum şi pe „exilaţii” Eliade, Cioran, Ionescu) cu acelea ale diverşilor popularizatori triumfalişti. Spre deosebire de aceştia din urmă, susţinători adesea numeroşi ai unei gândiri „tari”, burduşite cu certitudini, adepţii graniţei sapienţiale îşi livrează cititorilor, în stil existenţialist, mai degrabă propriile frământări, propriile incertitudini, decât convingerile osificate, menite a deveni obiectul unui prozelitism. Din seria aceasta, ale cărei vârfuri îşi asumă riscurile practicării, mai presus de orice, a valorilor toleranţei şi ecumenismului, fără a se feri să recurgă la o gestică a cotidianului şi chiar a ludicului – vezi cazurile celebre, precum al lui Mahatma Gandhi ori al actualului papă Francisc –, suntem încredinţaţi că face parte, în spirit, şi N. Steinhardt.

Particularitatea eseistului şi memorialistului român constă în fermentul existenţialist-creştin, preluat tardiv, şi în contextul asimilării unor traume existenţiale, pe urmele generaţiei sale trăiriste, poate că în chipul cel mai evident, de la Mircea Eliade, care în Oceanografie (1934) lansa celebra „Invitaţie la ridicol”, pe urmele modelelor reprezentate de Ghandi, Don Quijote sau Iisus, operă cândva repudiată de tânărul Steinhardt. Este incredibilă fidelitatea cu care eseistul şi memorialistul postbelic va urmări şi va pune în practică strategiile de lectură sugerate aici de tânărul Mircea Eliade, acelea ale răstălmăcirii, ale răspărului şi ale scandalizării providenţiale a cititorului comod şi apatic, prin înşelarea metodică a orizontului său de aşteptare:

„Cetiţi o carte bună, una din acele cărţi perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte bună – adică o carte moartă. E atât de bună încât nu zguduie nimic din marasmul şi mediocritatea noastră; dimpotrivă, se integrează perfect în toate măruntele noastre idealuri, micile noastre drame (…). Mediocritatea se confundă de cele mai multe ori cu ‹‹perfectul›› şi ‹‹definitivul››. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă de nemurire. Singurul contact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridiculă, un gând care e aplaudat de toţi de la început, a renunţat prin însuşi faptul succesului la orice potenţialitate, la orice virtute de a putea fi reluată şi continuată. (…) Nu vorbesc de ridiculul mecanic, de ridiculul unui om alergând după o pălărie de paie sau de ridiculul unei fete care vrea să apară drept femeie fatală. Acesta e un ridicul de superficii, un ridicol social, creat de reflexe şi de inhibiţii – şi el e nefecund spiritualiceşte, ca orice act reflex.

Dar gândiţi-vă la ridiculul lui Iisus, care afirma sus şi tare că El e fiul lui Dumnezeu; la ridicolul unui Don Quichotte, care agoniza pentru că oamenii de lângă el (oameni cu bun simţ, oameni raţionali, oameni cu frica ridiculului, oameni morţi) refuzau să vadă într-o fată urâtă pe Dulcineea lui; sau la ridicolul lui Ghandi, care opunea diplomaţiei şi artileriei britanice non-violenţa, viaţa interioară şi contemplaţia”12.

În contextul producţiilor literare ale acestei „graniţe sapienţiale”, locul important pe care îl ocupă segmentul „convorbirilor” şi „mărturisirilor” în contextul operei şi al gândirii lui Steinhardt este întru totul sugestiv, meritând a fi reconfigurat, prin urmare, în contextul receptării postcomuniste. Nu doar capetele de afiş precum Jurnalul fericirii ori Dăruind vei dobândi au contat în povestea acestui succes editorial, ci şi cărţile de convorbiri cu titluri incitante, captivante – fireşte, producţii tributare unui marketing de anii ’90 – precum Monahul de la Rohia răspunde la 365 întrebări incomode… (apărută iniţial la Editura Revistei „Literatorul”, în 1992) sau Primejdia mărturisirii (1993), o splendidă carte de convorbiri cu Ioan Pintea, inclusiv sub aspectul compoziţiei. Merită insistat asupra racordării scrierilor lui Steinhardt la această filieră culturală şi spirituală extrem de rară, cu atât mai mult cu cât din seria respectivă nu fac parte, în opinia noastră, nici formele anti-istoricismului elitist şi performanţei culturale, de tip Noica, şi nici triumfalismul ortodoxist şi anecdotic, de tip Ţuţea. Ca să ne aducem aminte de non-aderenţa ultimului la acest tip de parcurs sapienţial-ecumenist, atât de necesar mileniului frământat în care am intrat, trebuie doar să îl cităm: „Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, în două ceasuri se pişă în Budapesta”13. Este, prin urmare, cât se poate de clar: ne situăm, în acest caz, departe de europenismul lui Steinhardt şi devine tot mai evident faptul că Adrian Marino s-a înşelat, tratând nediferenţiat aceste cazuri, mânat de o grabă lipsită de discernământ critic în a tranşa ceea ce constituia obiectul propriilor sale idiosincrazii.


1 Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, ed. îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 126. Exemplele pot continua. Într-un eseu pe tema adversităţii notorii şi a antipatiilor literare dintre Tolstoi şi Dostoievski, după ce constată rezervele reciproce, „delicatele abţineri”, şi înainte de a extrage „lecţia dură” privind supunerea „geniilor şi a oamenilor superiori”, în sfera vieţii cotidiene, faţă de aceleaşi „legi psihofiziologice” precum oamenii de rând, ochiul hâtru al comentatorului recidivează, rezumând insolit chestiunea: „Nu cumva Gorică, vorbind fără înconjur, ar fi putut spune: nu prea se înghiţeau, harţabalele?” („Între Dostoievski şi Tolstoi”, în Steaua, nr. 7 / iulie 1977, p. 42).

2 Mateiu Caragiale, op. cit., p. 159.

3 Ibidem, p. 158.

4 V. N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, ed. de Florian Roatiş, Polirom, Iaşi, 2011, p. 73.

5 Idem, Incertitudini literare, ed. de George Ardeleanu, Polirom, Iaşi, 2012, pp. 341-346.

6 Idem, Prin alţii spre sine, ed. de Florian Roatiş, Polirom, Iaşi, 2012, pp. 457-458.

7 Un factor important în receptare îl constituie şi existenţa unui interes vădit, în ultimii ani, din partea unor cercetători tineri pentru scrierile şi pentru figura lui Steinhardt: Adrian Tudurachi, Oana Soare, Ioan Stanomir, Irina Ciobotaru, Luigi Bambulea, Călin Emilian Cira, Roxana Eichel, Adrian G. Romila etc.

8 „Simplitatea nu e o concesie, e o consecinţă, e o decantare, o eliberare de scorii, greşeli şi bâiguieli (…), e totuna cu economia mijloacelor”, (N. Steinhardt, „Către un elogiu al simplităţii”, în Viaţa Românească, nr. 6, iunie 1973, p. 184; reluat în vol. Incertitudini literare, ed. cit., pp. 317-318).

9 „Orice radiografie a epocii postdecembriste va trebui să pornească de la încercările literaturii de a se adapta atât economiei de piaţă, cât şi noilor canale de comunicare şi să exploreze, înainte de toate, încrengătura de relaţii care îi leagă pe actorii câmpului literar de diverşii poli mediatici, financiari şi instituţionali” (Andrei Terian, Critica de export…, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2013, p. 302).

10 „Nu diferenţa, ci asemănările dintre noi mi se par importante. După ce vom cădea de acord asupra lor, vom avea timp să vorbim şi despre diferenţe” (Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 203).

11 Paul Cernat, Existenţialismul românesc interbelic, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013, p. 37.

12 Mircea Eliade, Oceanografie, cu un desen inedit de Marcel Iancu, Editura „Cultura Poporului”, Bucureşti, 1934, pp. 24-25.

13 V. 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, ediţia a IV-a, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 132.

Adrian Mureșan

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Viața e a mea sau tutorial despre cum o reiei în posesie

Viața e a mea sau tutorial despre cum o reiei în posesie

Death of the future, birth of queerness

Death of the future, birth of queerness

Pământului bun puțină apă îi trebuie

Pământului bun puțină apă îi trebuie

Piața „dosită” a Năsăudului. Târgul de joi

Piața „dosită” a Năsăudului. Târgul de joi

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Discuțiile Echinox

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter

Facebook

Parteneri

Facebook