
Poeme – Dan Sociu
***
spăl și de-o mie de ori mistria
dacă-mi cere Meșterul meu
că pîn-la urmă cine-oi fi și eu
să-i pun la îndoială măiestria
și fiindcă nu-i ies din vorbă defel
mi-a zis că-mi dă o altfel de mistrie
cînd o să ies de-aici din sihăstrie
și-o să vină să mi-o dea chiar El
***
degeaba am venit cu flori și portocale
saloanele spitalului erau goale
„s-au ridicat și-au plecat toți de dimineață”
ne-a zis o infirmieră luminată la față
***
iarna, Iov se încălzea cu bălegar
lua bălegarul de la un măgar
la schimb, i-l explica pe Martin Buber
în timp ce-și scărpina cu-n ciob o bubă:
de-aș spune – el, te-aș obiectifica
și-ai fi deci un ceva ce aș avea
dar dacă-ți spun – tu, nu sînt și n-am nimic
nu mai ești, că numai sîntem, știi cum zic?
se făcea tot mai frig, tot mai noapte
cum se priveau atenți, dintr-o parte
prin aburii calzi, în lumina de lună
cei doi tăceau într-o limbă comună
***
după niște zile-n care a fost mort
dar cu dureri în gît și-o febră rece și nasoală
Lazăr a ieșit la el pe stradă în Earls Court
să-și ia din Coop lămîi și-un bacs de apă minerală
ploua mărunt și mirosea a viu și prospețime
și aerul îl săruta cu lăcomie
pășea plutind pe-un zîmbet prin mulțime
știu pentru că așa ceva mi s-a-ntîmplat și mie
omul abia înviat are o gravitație specială
femeile simt și simt și copiii și cîinii
trăgeau spre el de-și dezechilibrau stăpînii
și-automatul a uitat să-i încaseze apa minerală