Cimitirul – Francisc Baja

Cimitirul – Francisc Baja

Cînd deschid ușa, cîinele mă latră de cîteva ori. De fapt, e bucuros că mă vede. Mă aplec și mă joc cu el, după care mă așez la masă. În timp ce mănînc, ca de obicei, maică-mea mă întreabă aceeași întrebare. Îi zic același răspuns. Că n-am primit niciun telefon. Chestia asta mă obosește deja ca dracu’. Chiar nu mă interesează casa. Nu-i zic că vreau să trec pe la cimitir. La plecare o salut din ușă și, în timp ce mă bag în lift, mă uit o clipă la cîine. Se uită după mine cu o privire din aia. Cînd ies pe stradă îmi amintesc că n-am pîine. Intru într-un magazin și iau o juma’ de pîine.
Adevărul e că nu știu unde e mormîntul lui taică-mio. Nu știu asta, pentru că n-am putut să stau pînă la capăt. Nu e vina mea. N-am avut de ales. A trebuit să plec de la înmormîntare. După asta, îmi tot ziceam, aș putea să merg chiar azi, doar că-s ocupat. Deci e și chestia asta. Poate nici nu vreau să văd unde e. S-a făcut deja un an de atunci. Deci probabil că nu vreau. Așa îs eu. Mi-e greu să mă decid. În plus, nu-s pregătit. Recunosc și asta. Probabil că trebuie să fii pregătit.
Cînd a murit am fost pregătit. Cu trei săptămîni înainte de asta, m-a sunat mătușa din Spania, Rodi. Ea s-a mutat acolo după Revoluție. Dintre cele două surori ale lui taică-mio, ea e cea mai ok. Sau cel puțin așa am cunoscut-o. Ea e mama lui Nicu. Nicu e verișoru-mio cu care obișnuiam să ne jucăm împreună. Adică cu Nicu, nu cu mătușă-mea. Asta doar cînd mergeam pe la ei. El era mai mare cu vreo patru ani și locuiau în Bulgaria, cartierul. De fiecare dată cînd treceam pe la ei (am și dormit de cîteva ori acolo), simțeam același miros înțepător. Chiar în capătul străzii începeau fabricile. Mirosu’ era unul de chimicale și încă ceva. Niciodată nu mi-a plăcut mirosu’ ăla.
Rodi divorțase și ea, și cel cu care trăia atunci nu era tatăl lui Nicu. De altfel, pe tatăl lui vitreg l-am văzut o dată sau de două ori, pentru că tot timpu’ era plecat. Chiar înainte să plece în Spania, mătușă-mea a divorțat încă o dată.
Cînd Rodi m-a sunat, mi-a zis că trebuie să-l sun pe taică-mio, pentru că vrea să vorbească cu mine. Mi-a zis și la ce oră să-l sun. „După ora 11 își ia medicamentele, după care doarme, că-s niște analgezice foarte puternice”. Mi-a mai zis că trebuie să facă nu știu ce operație, însă taică-mio nu vrea. Adică știu ce operație. Avea cancer la prostată. I-am zis ok, o să-l sun. De fapt, n-aveam niciun chef să-l sun. Asta a fost într-o vineri. După trei zile încă nu-l sunasem. Trecuse weekendul.
Adevărul e că nu eram sigur că trebuie să-l sun și nu eram sigur că vreau să-l sun. Mi-era cum va suna vocea lui și mi-era că o să-nceapă să plîngă. De fiecare dată, la începutul anului, mă suna, îmi zicea chestii, după care începea să plîngă. Uram chestia asta. Niciodată nu l-am sunat și nici măcar nu-i memorasem telefonul. Mă suna o singură dată pe an și cu asta eram ok.
După trei zile mi-am zis, ascultă, fie ce-o fi, dă-o în pulă, sună-l, chiar dacă o să înceapă să plîngă, poți să-i faci față. Așa că m-am așezat în fotoliu, m-am uitat o vreme pe geam, am tras de cîteva ori aer în piept și m-am uitat pe hîrtia pe care îi scrisesem numărul. Era încă dimineață. El probabil încă nu-și luase medicamentele, eu încă nu-mi băusem cafeaua. M-am uitat la monitor. Fb-ul era deschis. Am ridicat telefonul, i-am tastat numărul, după care am apăsat call. A răspuns imediat. Vocea lui a fost ok. L-am întrebat imediat
Cum ești?
Destul de bine, mi-a zis, Pe aici prin casă
Ai dureri?
Nu, n-am


Înțeleg. Și de cînd ești așa? l-am întrebat
De cîțiva ani


Și ce o să faci? Rodi mi-a zis de o operație, în octombrie a zis parcă…
Da, așa e
Și?
Păi, m-am tot gîndit. Nu cred c-o s-o fac, a zis pe o voce sigură
De ce?
M-am săturat să tot încerc, că nu mai e nimic de încercat. N-are niciun rost. Să tot merg și să tot fac operații și analize. Nu mai vreau să mai merg și nu cred că operația aia o să mă ajute cu ceva
Înțeleg


Însă o să vin peste o lună în Cluj, poate ne vedem…
În octombrie? l-am întrebat
Da, în octombrie
Ne vedem, cum să nu…
Tu cum ești?
Îs ok
E bine dacă ești ok. Maică-ta cum e? m-a-ntrebat pe o voce mai înviorată
de fiecare dată cînd mă-ntreabă de maică-mea, vocea i se schimba
E ok. Mai are probleme, însă e ok. Se distrează cu cîinele
Cu cîinele?
Da
Nu știam că are cîine
Are
Ascultă…
Da?
Acum nu mai pot vorbi, trebuie să închid, dar vorbim noi în altă zi
Vorbim, vorbim, i-am zis
și am închis telefonul. M-am uitat pe geam. Mi-am dat seama că pentru prima oară am început să simt o un fel de vinovăție. Deci a fost în toți anii ăștia bolnav. Aici nu ne mințise. Pe de altă parte, mi-am zis, n-ar trebui să simt nicio chestie.

La trei săptămîni după telefon a făcut încă un infarct. Al treilea și ultimul. După asta m-a sunat Rodi din Spania
Știi, ne-am gîndit… Eu am zis că e dreptul tău. A fost tatăl tău. Că e mai corect așa. Deci, dacă vrei, J., noi îți dăm cheia de la casă, e a ta
Casa…? Aa, ok, înțeleg, dar n-o vreau
Adică Angela a zis că nu vrea să… pentru că… Dar eu am zis că e dreptul tău. Înțelegi?
Ok. Dar n-am ce face cu ea. Ce…? Angela a zis ce?
Da, ea așa a zis, dar eu am zis că îs cea mai mare și că e mai bine să vorbesc cu tine înainte. Înțelegi?
Ăăă, da
Uite. Nu contează ce a zis ea, că eu îs mai mare și eu zic cum facem. Așa i-am zis și ei. De asta te sun acum. Deci, J., spune, cum vrei să facem, îți dăm cheia?
N-am ce face cu casa…
Ești sigur? Noi îți dăm cheile și…
Da, îs sigur. Nu vreau nimic de la el, i-am zis
Eu te înțeleg, J., dar trebuie să ne înțelegi și pe noi. Noi l-am ajutat. Adică mătușă-ta, Angela, mai mult. Dar și eu îl ajutam, cu bani…
Ok


Oricum noi ne-am gîndit s-o vindem, mi-a zis
nu i-am răspuns
O să fie greu s-o vindem pentru că n-avem acte
Nu înțeleg
El a cumpărat casa, însă n-a întăbulat-o. Avea numai o hîrtie de mînă. Atît avea. Niciun act. Doar o hîrtie scrisă. Am fost și la primărie
m-am ridicat în picioare și am început să mă uit pe geam. Așteptam să se termine odată povestea asta cu casa. Rodi a continuat
Însă n-am reușit să dăm de fosta proprietară. S-a mutat nu știu unde. Deci va fi greu s-o vindem
Înțeleg
O să punem și un anunț, dar va fi greu s-o vindem… fără acte
….
Deci, J. Sigur nu vrei casa?
Da. Sigur.
A doua zi am sunat-o eu. Începusem că mă gîndesc la rahatu’ de la partajul de acum treizeci de ani, cînd am rămas fără casă și fără jumate din mobilă. În treaba aia au fost și ei băgați. Adică familia lor. Am sunat-o și i-am explicat cum vreau să facem. Vindem casa și împărțim banii pe din două. Între mine și ea. Fără Angela. Pe ea n-o vreau băgată în chestia asta. Rodi s-a gîndit puțin și m-a întrebat
Și o să fie bine așa pentru tine?
Da, pentru tot ce am pățit la divorț și la partaj, o să fie bine
Înțeleg. Eu nu știu ce s-a întîmplat. Eu chiar nu știu nimic
știa bine ce s-a întîmplat, însă nu i-am zis nimic
Ok, am zis
Bine, J., facem așa atunci. Cînd o vindem, te anunțăm. Oricum o să ții legătura cu Nicu. Ai numărul lui?
Da, m-a sunat înainte de înmormîntare
E foarte bine atunci. Eu o să vin abia în noiembrie, că atunci mi-am luat biletele de avion

De asta n-am putut veni la înmormîntare, că n-am știut că o să se ducă așa de repede, a continuat Rodi
chiar nu mă interesa partea asta, așa că nu i-am zis nimic
Și n-am putut să mai schimb biletele, că erau foarte scumpe. Însă vreau să ne întîlnim cînd vin
Ok, o să ne întîlnim
Vreau să ne întîlnim și să povestim
Bine, bine, ne întîlnim în noiembrie, i-am zis.
Noiembrie a venit și ne-am întîlnit. N-am vorbit despre cine știe ce. A fost o chestie destul de boring. A rămas că mergem la casă în decembrie. Apoi decembrie a venit și nu s-a întîmplat nimic. Trebuia să primesc un telefon. Voiam să merg la casa lui taică-mio, dar nu într-atît de mult încît să-l sun eu pe Nicu. Decembrie a trecut și ianuarie a trecut. Niciun telefon. Tot atunci am intrat la bănuieli. Plus că maică-mea îmi tot amintea că o să mă tragă pe sfoară. „O să te fraierească”, îmi zicea. Îi răspundeam „Ok”. „O să pierzi casa”, îmi zicea. „Nu-mi pasă de casă”, îi răspundeam. Chiar nu-mi păsa. Cel puțin nu atît încît să-i sun eu pe ei.
Deci într-o zi, m-am pus la calculator. Am intrat pe niște siteuri. Din alea de avocați. Niște forumuri pe care niște avocați îți zic ce și cum. După o juma’ de oră pe siteuri, m-am lămurit. Dacă nu revendici moștenirea timp de un an de zile, atunci ea intră automat la următorii pe linie. Putea fi și chestia asta, m-am gîndit. Adică ei să aștepte să treacă anul. Mă gîndisem că totuși Nicu nu putea face asta. Adică Nicu ăla pe care mi-l aminteam. Însă oricum ar fi fost, mi se rupea. Precum am zis, chiar nu-mi pasă de casă și, de fapt, mă uitasem pentru o treabă. Adică mă informasem. E ok să fii informat. Plus că nu-mi place să fiu fraierit. Că și de asta e vorba. Dacă e o treabă pe care o urăsc, e să fiu fraierit.

La patru îs în cimitir, lîngă biserică. Mă uit în sus. Arată ok ca biserică. De fapt, ca orice biserică de cimitir. Nu e foarte mare, însă nu e nici mică. Biserica e închisă azi.
Mă uit în față. La cișmea un tip se spală pe față. E destul de cald și în spatele lui un castan uriaș umbrește toată capela și cișmeaua. Capela e închisă și ea. Fac cîțiva pași către cișmea. Caut de fapt o alee pe care să intru între morminte. Mă uit la tip. Pare mai degrabă un muncitor. Adică unul de pe aici, probabil un gropar. Mă uit în stînga. Pe lîngă biserică, se vede o alee. E ok. O iau pe acolo.
Ultima oară cînd am fost aici a fost acum treizeci de ani. Bunică-mea m-a dus cu ea, că voia să curețe buruienile. Erau acolo părinții ei adoptivi și maică-sa, aia pe bune. Pe ea o mai țin minte. Adică străbunică-mea. A stat la bunică-mea în penultima cameră pe dreapta. Tot timpul voia ceva, că stătea doar în pat. Își trăia ultimele zile. Era o femeie cu părul foarte alb și cu foarte multe riduri. Nu cred că știa cine îs. A murit într-o sîmbătă. Mașina a venit după ea pe la amiază. Pe atunci mașinile erau din alea de salvare, vopsite în negru. Geamurile, vopsite și ele negru. Unele mașini erau albe cu geamurile vopsite în alb. Da’ nu albul ăla alb, ci albul ăla crem. Întotdeauna mi-a fost frică de ele. Au urcat doi tipi în halate albastre și cu un sac negru. Eu stăteam pe hol și mă uitam. Bunică-mea stătea pe hol și plîngea. A fost singura oară cînd am văzut-o plîngînd. Adică pe bune, penrru că altfel bunică-mea întotdeauna a fost o prefăcută. După ce au pus-o pe străbunică-mea în sac, au dus-o jos. Sacul se balansa dintr-o parte în alta. Bunică-mea a mers după ei, eu am rămas. O vreme n-am intrat în penultima cameră pe dreapta.
Ajung la capătul aleii. Îs în spatele bisericii. Mă uit în față. De aici nu se vede nicio alee. Intru printre morminte și încep să mă uit primprejur. Îmi dau seama imediat că am o problemă. În ultimii treizieci de ani cimitirul s-a schimbat. Acolo unde era înainte gardul, acum e aceeași chestie. Adică tot cimitir. Îmi amintesc că mormîntul străbunicilor era aproape de gard. Deci nicio șanșă să mă uit după gard. Plus că erau niște copaci, care nu-s nici ei. Însă, mă gîndesc, nu e nicio problemă. O să caut o vreme și, dacă nu-l găsesc nicicum, îl sun într-o juma’ de oră pe Nicu.
Încep s-o iau printre morminte. N-am niciun sistem, pentru că n-am niciun reper. Toate chestiile îs îngrămădite ca și cum cineva și-ar fi propus asta. Arată destul de oribil. Știu, cimitirele n-ar trebui să fie mișto sau parcuri de recreație, dar ăsta arată ca naiba. Unele chestii îs înălțate, altele împrejmuite de gărdulețe, altele atît de apropiate încît n-ai pe unde să treci. Trebuie să urci peste ele. Adică să le escaladezi. Ok, de fapt asta și fac, le escaladez și mă uit la ele. La alea proaspete nu mă uit.
Ajung destul de sus. Mă opresc și mă uit în jur. Mai sus de aici n-are cum să fie. O iau înapoi prin zonă, și puțin în afara ei. Ajung din nou de unde am pornit. Adică unde era gardul înainte. Știu că acolo era gardul, pentru că de acolo începe o pantă abruptă. Acum în panta abruptă îs alte morminte. Chestia asta cu căutatul începe deja să fie destul de enervantă. Îmi scot telefonul. Mă uit la ceas. Jumătatea de oră a trecut deja. Îl sun pe Nicu. Prima oară nu răspunde. Mai aștept cîteva minute. Mă mai plimb. Îl sun din nou. Nu răspunde nici acum. Poate e ocupat. Mă uit în jur. O iau în partea de sus încă o dată. Mă uit la telefon. Poate mă sună el înapoi. Trece un sfert de oră. Nimic. Niciun semn de la Nicu.
Apoi, încetul cu încetul, încep să mă prind. Cred că știu de ce nu-mi răspunde. Motivul pentru care nu-mi răspunde e, probabil, pentru că peste o lună trece anul. Cum trece anul, trece și casa. În contul lor. E simplu ca bună ziua. Nu mă enervez, pentru că mi se rupe de casă. Însă mă enervez pentru că eu voiam să știu unde e chestia lui taică-mio și ei cred că-i sun pentru casă. Chestia asta mă deranjează. Plus că am făcut un drum degeaba. Plus că va trebui să mă întorc din nou. Și chestia asta mă deranjează. Niciodată n-aș fi crezut că Nicu va deveni unul ca ei, însă partea asta nu mă deranjează, pentru că acum mi se rupe de el.
Mă decid. Las totul baltă. Mă duc acasă. Ajung din nou de unde am pornit. Îs pe un mormînt. E o marmură albă și care se termină într-o chestie albă. Trebuie să trec pe lîngă ea. Mă uit în față. Se vede spatele bisericii și aleea de lîngă. Trec pe lîngă chestia albă. Mă uit în fața mea. Îs puțin deasupra. Mai jos încep niște buruieni. Următorul mormînt e mai jos cu o juma’ de metru. Plus o distanță. Va trebui să sar. Însă e ok. Îmi place asta. Am picioare lungi. Sar.
Cîteva clipe nu știu ce mi se întîmplă și după o clipă știu ce mi se întîmplă. Am căzut. Cum dracu’ am căzut? Habar n-am. Mă uit în jur. Îs cu fața între două morminte. Încep să mă mișc. Să mă ridic. În timp ce mă ridic, simt că unul dintre umeri mă doare. La fel una dintre tibii. Îs în picioare din nou. Mă uit la mine. Ambele mîini îmi sîngerează. Dintr-una chiar curge bine sîngele. Mă scotocesc cu cealaltă mînă după o batistă de hîrtie. Știu că am una în haină. Doar că e în cealaltă parte. Reușesc s-o scot. Desfac batista și o înfășor în jurul mîinii. Rana e între degetul mare și cel arătător. Nu e mare, însă e un fel de tăietură.
După ce termin, mă uit la haine. Am căzut pe umărul stîng. Haina aproape s-a rupt. Bineînțeles, haina e aproape nouă. Însă acum mi se rupe de haină. Mă uit la gard. E unul de fier forjat și cu bumbi. Îmi amintesc imediat, că în timp ce cădeam mi-am ferit în ultima clipă fața de gard. Am căzut chiar lîngă și am căzut destul de rău. Însă e ok. Dacă nu mi-aș fi ferit capul, acum ar fi fost altceva. Mă uit în jos. Unul din pantofi e zgîriat. Îs două urme adînci în piele. Mă uit mai bine la zgîrieturi. Habar n-am de unde au apărut. Simt că încep să mă enervez pe bune. Observ că ceva nu e ok cu plasa. E o plasă de pînză, însă pare ruptă. O ridic și mă uit la ea. Da, e ruptă. Nu e mai bună de nimic. Ambalajul pîinii e rupt și el. E ca și cum ceva ar fi trecut prin el. Îmi dau seama că am lovit-o în cădere de gărduleț. Probabil de unul din bumbi.
O iau către alee. În timp ce merg către alee, îmi vin două chestii. Prima e că niciodată n-o să mai caut mormîntul lui taică-mio. Chiar nu mă interesează unde e. A doua că niciodată n-o să mai vin aici. Cimitiru’ din Mănăștur e deprimant ca naiba, pentru că e pe o pantă și o vezi din blocuri ca pe o chestie deprimantă, însă de aici, de aproape, e o chestie jenantă, pentru că n-ai pe unde să mergi.
Cînd ajung lîngă biserică, o iau drept spre cișmea. Mai încolo îs trei muncitori. Lîngă ei, pe jos, cîteva lopeți. Discută între ei cu țigările aprinse. Unul din ei se uită la mine. Probabil că arăt ca un labagiu. Mă opresc lîngă cișmea, îmi dau jos bandajul, și-mi pun ambele mîini sub apă. Gardul părea ruginit. Apa e rece. Umărul mă doare în continuare, însă e ok. E suportabil. Aștept să se oprească sîngerarea. Mă caut în geantă. Găsesc pachetul cu batiste.
Ajung acasă după șapte. Îmi dezbrac haina și o pun pe cuier. Îmi dau jos pantofii și îmi bag picioarele în papuci. Îs pe scaun. Ascult cîteva clipe. Uneori am nevoie de asta. E liniște în jur. Uneori am nevoie și de asta, însă acum am nevoie de altceva. Mă duc în baie. Deschid dulapul și scot sticluța. Am o chestie cu rivanol. După ce termin cu mîna, îmi dau jos tricoul și mă uit la umăr. Mai jos de umăr se vede o pată roșie. E destul de mare.
Mă duc în bucătărie. Mă uit spre chiuvetă. Simt că mi-e sete. Merg și dau drumul la apa rece. Cînd se face suficient de rece, pun paharul sub jet și-l las să se umple. Beau apa, ca de obicei, cu înghițituri mari. Pun paharul înapoi. Mă uit la palmă. Ar trebui să-mi pun și un pansament.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Mara Cioroianu

Poeme – Mara Cioroianu

Poeme – Georgiana Bădescu

Poeme – Georgiana Bădescu

Poeme – Diana Gabriela Hrapciuc

Poeme – Diana Gabriela Hrapciuc

Poeme – Teona Galgoțiu

Poeme – Teona Galgoțiu

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar