într-o vară, ne-am tuns amândoi la fel
vizavi de profesională, de unde am luat și păduchi.
rași pe margini, dați cu fixativ să stea părul țepi,
cum era moda în Italia.
tot ce voiam în acea vară era să arăt ca Monu.
el avea cercel în ureche, medalii la judo
și mirosea a deodorant. bronzat, cu smaralde în ochi,
a venit din Toscana cu o mare promisiune:
„o să futem cu freza asta. vom fi de puta madre.”
n-am futut nimic în vara aia, e și complicat
când ai zece ani și înjuri doar în abstract,
dar am reușit să enervăm un copil din vecini
care ne-a văzut plimbându-ne printre sălcii:
doi indivizi identici, cu părul proaspăt aranjat
și blugi lăsați, tricouri albe, siglă Adidas.
„cine pula mea vă credeți, poponarilor?
stați mereu împreună ca niște bulangii.
cine sunteți, vă credeți mai buni ca restul?”,
a strigat băiatul cu ochelari și pistrui,
păstrând o distanță sigură față de noi. eu nu,
dar văr-miu sigur ar fi putut să-i rupă capul.
Monu a ales să tacă pentru câteva momente,
cu gura întredeschisă și ochii mijiți în lumină,
de parcă ar fi calculat toate scenariile.
„dacă suntem, ce?”, a zis, cumva plictisit,
„ție doar ți-e ciudă că avem cu ce, nu ca tine,
un țăran prost și sărac. hai, marș la tine acasă.”
atunci mi-am dat seama că nu violența,
nu crizele de nervi, pe care le am de mic copil,
îți pot aduce câștigul. câteodată, e de ajuns
să afișezi un calm indiferent și aspru,
pe care l-am văzut, mulți ani mai târziu,
la toți oamenii pe care i-am iubit.
spre seară, cu același calm supranatural,
a făcut un lucru care m-a tulburat teribil.
ne plimbam aiurea, coboram de la vie
pe un drum marcat de anvelope și bălegar.
în locurile noastre nu sunt măslini, nici citrice,
dar podișul imită ceva din reliefurile meridionale:
coline nesfârșite, acoperite cu podgorii și lanuri,
la adăpostul cărora s-au făcut locuințe de chirpici.
lângă pârâul bifurcat, sub zborul circular al uliului,
e acum un sat care doar în vacanțe mai învie
printre terase, troițe și malaxoare de beton.
într-o astfel de vacanță, Monu mi-a zis:
„știi, când soarele apune și e roșu ca sângele
înseamnă că se deschid porțile Iadului
și Diavolul vine pe pământ să ne ia”
și s-a dezumanizat atunci sub ochii mei.
am încercat să stau liniștit, dar n-am putut.
teama și uliul erau una. am alergat spre casă.
în spate: bulgări de pământ; râsul lui văr-miu.
a doua zi, mama m-a ras în cap.
Mihnea Bâlici
Student la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. Scrie poezie și a fost publicat în câteva reviste și antologii (Poesis international, Subcapitol, Scena9, Familia, Conta etc.). Publică cronică literară și în Observator cultural și Vatra.
Cel mai recent număr:
