Poeme – Gabriela Vieru

Echinox12 octombrie 2020

***

Prima mea noapte la spital
frigul îmi tasează coloana deja strîmbă
În dreapta o fată operată de apendicită
plînge și abia mănîncă

apă nu bea deloc

pielea i se cojește
are solzi imenși pe brațe
aș vrea ca ea să se hidrateze în timp ce eu beau

Mi-a zis că într-o zi vom pocni
cu toții
cum a pocnit apendicele în ea.

Fata Morgana

o caniculă groaznică de iulie
la fel de groaznică cum sunt protestele
sau cum era nepăsarea părinților
cînd citeau scrisorile mele de rămas-bun de la 6 ani
cînd îi păcăleam că plec de acasă
și mă ascundeam în curte
doar ca să văd dacă le pasă de mine

stau pe scaunul din spate & mă uit la drum
văd întinderi mari de apă
văd o șosea udă
proaspăt plouată
mă gîndesc la André Breton
care spunea că în fiecare chip de femeie
bărbatul interesat vede de fapt
ultimul chip iubit

asta mă doare mai tare decît iluzia apei
decît iluzia ploii & a răcorii
sau decît orice altă iluzie

***

a-ți fi frică e diferit de a avea frică
cum zic francezii avoir peur pentru că atunci cînd o ai
devii invalid
cu trupul înfășurat în gips

atunci cînd o ai simți cum te sugrumă
(doar cît să nu mori)
cum te dă cu capul de pereți pînă te înveți cu ea
pînă o accepți & trăiți împreună
ca într-o căsnicie toxică
pînă cînd relația voastră intră în normalitate

fiindcă normalitatea nu e decît prezentul trăit
prezentul asumat
normalitatea e deictică
normalitatea e acum.