Premiile Sofia Nădejde 2020: un dialog cu Elena Vlădăreanu

Premiile Sofia Nădejde 2020: un dialog cu Elena Vlădăreanu

Pe 24 septembrie, a avut loc, la Apollo 111, ediția a III-a a Galei Premiilor „Sofia Nădejde”, unde, dincolo de distincțiile acordate la final, s-a desfășurat, de fapt, un spectacol electrizant de lecturi ale autoarelor nominalizate. Am stat de vorbă cu Elena Vlădăreanu, poetă, jurnalistă și inițiatoarea premiilor, despre cum a început proiectul, despre ce se mai întâmplă astăzi în spațiul cultural din România, despre identitatea femeilor și, în general, despre literatură, teatru, „jobul” de mamă și de artistă.

Teona Farmatu: Dragă Elena, e deja a III-a ediție a Premiilor „Sofia Nădejde” și nu te voi întreba de ce ai inițiat acest proiect și nici cu ce gânduri ai pornit, ci ce anume crezi că a reușit el să construiască sau, dimpotrivă, să deconstruiască? Observi niște efecte benefice în peisajul cultural contemporn datorate acestor premii pentru literatură scrisă de femei?

Elena Vlădăreanu: Anul ăsta am tot dat interviuri. Știi cum e, când faci ceva, toată lumea vrea să afle mai multe. Automat mi-am amintit cum stăteau lucrurile în 2018, când am pornit proiectul. Eu am început să mă gândesc serios la a face ceva în zona aceasta încă de prin august 2018. Eram la festivalul Poezia e la Bistrița. Era și Alexandra (Turcu) și Anastasia (Gavrilovici) și le-am zis: „Bă, gagici, hai să facem ceva!”. Eram eu așa furioasă. A rămas Alexandra în proiect, Anastasia n-a mai rămas. După, am vorbit cu Corina Sabău, prozatoare; suntem prietene și ne tot întâlnim pe la radio, unde și ea lucrează, iar ea a zis: „Da, hai să facem!”. Apoi, am vorbit cu Liliana Basarab, cu care lucrasem ca scenografă la unu sau două spectacole, ea fiind artistă vizuală. I-am zis: „ți s-ar părea mișto să facem asta?” și ea a fost de-acord. Cam așa a pornit proiectul. Am mai avut o prietenă, Vio, care s-a retras ulterior din proiect, pentru că lucrează foarte mult și nu i-a mai permis timpul. Venea din zona asta economică și ne-a ajutat foarte mult la primele două ediții pe partea administrativă, de contracte, de sunat la oameni etc. La primele două ediții, am avut sponsori, un mic after-party și ea s-a ocupat de suc, vin, prăjituri etc. Robert (Bălan) nu era foarte încântat, nici acum nu este, dar nu prea are încotro (râde) până îmi fac eu o altă asociație prin care să desfășor numai proiectul ăsta; încă facem cu Art no more. În 2018, cred că nici nu prea ne gândeam la asta: dacă se întâmplă ceva pentru femei, dacă nu, dacă și cum sunt reprezentate, dacă sunt femei în jurii, cum sunt și tot așa. Atunci, am început să fiu mai atentă la toate lucrurile astea, pe care sigur că le simțeam, cum toți le simțim, dar sunt atât de naturale, atât de în firea lucrurilor, încât nu le mai vezi. E ca atunci când începe să te doară o mână. Dacă începe să te doară, devii conștient de ea, înseamnă că ai o problemă. Până atunci, e natural. Am început să lucrez la acest proiect, gândindu-ne cum să-l facem, am pornit într-o formulă mică (am vrut să avem lecturi și premii), am avut noroc că i-am avut lângă noi pe cei de la Rezidența BRD Scena9, care ne-au sprijinit financiar la primele două ediții și am putut să dăm premiile. Am putut să avem niște premii în bani, am putut să aducem scriitoare din provincie și să plătim partea asta de cazare, transport etc. În paralel cu dezvoltarea acestui proiect, eu am început să fac și niște anchete, tocmai ca să observ mai bine cum sunt lucrurile, de fapt, în mediul cultural, care ne înconjoară și în care, până la urmă, toți ne desfășurăm activitatea. Anchetele astea le-am publicat prin Scena9; la fel, ei au fost foarte deschiși încă de la prima ediție. Și acum, observ cu bucurie că suntem doar după trei ediții și, dacă te uiți în jur, sunt, numai în momentul de față, în București, cel puțin alte 3 proiecte care au în centru creația femeilor. Mă refer la F-Sides, un club de film care s-a deschis vara asta și care proiectează exclusiv filme făcute de femei, din toate timpurile. Mă mai gândesc la HeR WORD, un proiect multimedia, inițiat de niște regizoare și performerițe din teatru, care au luat poezie română contemporană exclusiv scrisă de femei și au făcut niște video-poeme. Mă mai refer și la Festivalul Filmului Francez, care a ales ca temă pentru ediția de anul acesta din România cinematografia femeilor, adică filme făcute de femei; chiar așa se și cheamă: Film la feminin.

T.F.: Toate aceste proiecte despre care mi-ai spus au apărut după Premii?

E.V.: Da, au apărut după premii. Poate nu sunt neapărat legate de Premii, dar sunt convinsă că noi am reușit să creăm un spațiu în care să fie posibilă realizarea acestor proiecte, fiindcă am început să vorbim mai mult despre asta; după prima ediție, am început să organizăm niște dezbateri împreună cu cei de la Tranzit.ro (care în continuare sunt partenerii noștri și ne ajută financiar la partea de premii) despre reprezentarea femeii, în mare, despre femei în spațiul academic. Aveam o dezbatere programată pentru sfârșitul lunii martie, dar a trebuit s-o amânăm și sper să o organizăm acum, în luna octombrie. Era, de fapt, o conferință cu Fatma Yilmaz despre feminismul în lumea musulmană. O altă parte a proiectului nostru pentru anul acesta (și de care mă bucur foarte mult) este colaborarea cu Asociația română a femeilor în cinema. Iată un alt proiect care a început anul trecut, deci tot după noi, și pe care îl îndrăgim foarte mult, pentru că încurajează regizoarele care sunt la început, la primul sau la al doilea lungmetraj, să își dezvolte un proiect de film. Pentru ediția asta, avem o colaborare cu ei, iar toate prozatoarele care sunt nominalizate la proză și proză-debut vor avea o serie de întâlniri cu regizoarele care au fost selectate în urma poll-ului. Tot așa mai avem o colaborare cu Scena.ro (o platformă de teorie teatrală) și împreună cu ei dăm un premiu, care anul acesta va merge la Alexandra Pâzgu.

T.F.: Fiindcă, la rândul tău, ești implicată în proiecte de teatru și îți concepi multe dintre texte în manieră performativă, cum ți se pare că a evoluat/involuat teatrul în România? Crezi că reprezentațiile scenice (și mă gândesc aici, mai ales, la cele din cadrul teatrelor mici, independente) au, realmente, un impact în societate?

E.V.: În primul rând, cred că tot ce s-a produs ca schimbare (nu neapărat în bine, ca schimbare efectiv) din anii 2000 încoace s-a produs strict în spațiul independent, pe spinarea ONG-urilor și nu o zic neapărat în sens peiorativ, dar, dacă nu ar fi fost aceste mici organizații, acești artiști independenți, aceste mici teatre care, de fapt, nu au niciodată spațiu, sunt doar trupe sau doar inițiative, lucrurile nu s-ar fi schimbat, pentru că spațiile instituționalizate nu au niciodată timp pentru asta. Nu au timp să facă documentare și nici bani pentru asta, nu e inclus în procesul teatral. Cum mi-e greu să spun. Cred că, orium, perioada asta pe care o trăim din martie încoace e un moment de ruptură, cred că multor artiști independenți care își găsiseră cu greu, dar își găsiseră cumva o direcție, o nișă sau un loc în care se simțeau cât de cât în siguranță, le este acum foarte greu. Mă gândesc la Replika. E acolo o trupă care e activă în teatru de la începutul anilor 2000, dar care a reușit să își găsească un spațiu și să-și construiască o identitate pentru acest spațiu de vreo 5 ani încoace (parcă). Acum, ei nici nu au deschis spațiul, e mic, intră puțini oameni, iar lucrul ăsta se întâmplă pentru foarte multe spații independente. Totuși, cred că schimbarea tot de la ei va veni și tot forțat. Nu știu, gândește-te că foarte mulți artiști care erau cu proiece de teatru luate cu finanțare, odată cu venirea pandemiei, s-au văzut nevoiți să regândească totul. Foarte mulți au făcut ceva ce devenise un fel de formă moartă (nu prea ne mai gândeam la ea): teatrul radiofonic, numit acum podcast (e tot un fel de teatru radiofonic). E un lucru excelent. Foarte bine că se întâmplă asta. Cred că discuția asta e una foarte productivă. În momentul de față, mi-e foarte greu să dau niște răspunsuri. Cred că suntem fix acum în plină schimbare și, când o să se termine criza, lucrurile vor arăta cu totul diferit. Nu zic în bine sau în rău, dar diferit. Și nu vor arăta diferit în teatrele de stat, care intră acum într-o paranteză cu public mai restrâns, după care se vor întoarce la ce fac ei de ani de zile, ci în spațiile/ teatrele/ proiectele mici.

T.F.: Atunci când ați făcut public numele premiilor, s-au iscat tot felul de controverse în jurul figurii Sofiei Nădejde. De ce Sofia Nădejde?

E.V.: Am trecut prin tot felul de variante. Prima, prima a fost „Niște fete”. A fost ideea Corinei (Sabău), cred, și ne-am gândit că de multe ori se vorbea despre scriitoare cu sintgma asta „niște fete”. Mai erau topuri prin Dilema veche și apărea așa: „niște fete care scriu”. Și ne-am gândit să le spunem astfel Premiilor, asumându-ne dimensiunea asta ușor frivolă, ludică, ușor neserioasă. După care am cerut feedback și ni s-a zis că e o prostie: „Cum vreți voi să fiți luate în serios cu Niște fete?”. Și noi am zis că nu vrem să fim luate chiar așa în serios, dar de ce le mai facem până la urmă?! Ne-am sucit apoi. Nu mai știu cum am ajuns la Sofia Nădejde. Ne-a plăcut foarte mult numele ei; în primul rând, fiindcă semnifică speranță, înțelepciune și se potrivea cu mesajul pe care voiam să-l transmitem. În al doilea rând, e o figură importantă pentru istoria femeii în România. Citind despre ea, ni s-a părut important că a fost foarte activă, că intra în tot felul de dezbateri și aducea argumente foarte pertinente, foarte coerente. Invoca mereu teorii ale ideilor, care erau, la momentul respectiv, discutate și valabile în dezbaterile europene. Acum, desigur, dacă iei la bani mărunți articolele ei, multe din ele vor pica, fiindcă se va găsi și o parte care nu îți convine la Sofia Nădejde. Pe de o parte, susține drepturi egale pentru femei și pentru bărbați, își pune problema vieții femeii atât în mediul urban, cât și în mediul rural, cum crești copilul etc. Totodată, are și o parte care e destul de problematică: găsești în textele ei și rasism și multe alte chestiuni discutabile. E bine să le vezi și pe astea. Așa cum contextualizezi opera lui Céline (cu acel „dar”, dincolo de opera valoroasă), așa poți spune și la ea. Dar a făcut multe pentru ce înseamnă poziția și rolul femeii în societate. Să ne gândim că în momentul acela, în care ea scria în publicistica vremii, câte femei din spațiul românesc mergeau la școală, câte ajungeau să termine școala, să facă o facultate? Sau câte știau să citească, să scrie? Foarte, foarte puține. Cred, totuși, că Sofia Nădejde a fost un model și ar trebui să o cunoaștem mai bine. Nu numai pe ea, dar și pe alte femei care au fost și sunt importante pentru istoria evoluției rolului femeii în societatea românească.

T.F.: Anul acesta, echipa organizatoare a ales să ofere Premiul special „O cameră doar a ei” criticului și istoricului literar Sanda Cordoș. Spuneai în concisa motivație a premiului faptul că „munca Sandei Cordoș merită să fie cunoscută și dincolo de camera aceasta, spre care rareori se îndreaptă reflectoarele scenei literare”. E, fără îndoială, vorba și despre o valoare a scriitoarei, și anume discreția. Pe de altă parte, cum vezi relația aceasta între cercetarea literară și o femeie, având în vedere că istoria criticii noastre ne aduce în prim-plan, cel mai adesea, figuri masculine?

E.V.: Cred că întrebarea asta e valabilă pentru fiecare ramură din zona literaturii. Eu mă uit la mine, deși sunt la început cu cercetarea pentru teza de doctorat, dar perioada asta din martie până acum a fost cruntă. Toate chestiile care erau preluate de școală (afterschool-ul, grija de copii până la o anumită oră, masa de prânz etc.) au venit pe mine, plus job-ul și alte proiecte… Fac de plăcere o cercetare care mă pasionează, nu acesta e domeniul meu de activitate, însă mă gândesc la o femeie care asta face în mod normal, e cercetătoare, lucrează în spațiul academic. Cred că e foarte greu, pentru că se adună toate lucrurile astea pe care nu le vezi din exterior, treburi casnice, mai ales. Chiar mi-a plăcut ce mesaj mi-a trimis doamna Cordoș, în care îmi spunea că, mai demult, când obișnuia să gătească, mă asculta la Radio România Cultural, iar mesajul s-a terminat cu ideea că am gătit cumva împreună. Mi s-a părut atât de frumos acest „am gătit împreună”, pentru că despre asta e vorba. Cred că multe scriitoare își scriu textele fix pe masa din bucătărie, după ce strâng farfuriile, după ce au terminat de pregătit mâncarea. De aceea și trofeele pe care le dăm la Premii sunt niște farfurii. Liliana (Basarab) a fost cu ideea și am fost extrem de încântate. Farfuria, în general, înseamnă foarte multe în spațiul privat al femeii. De la reprezentarea tuturor treburilor casnice până la ideea de generozitate, de iubire, de a oferi ceva (hrană). Reprezintă și fragilitatea, furia (când spargi farfurii). Toate astea sunt reinterpretate de Liliana. La prima ediție, simbolul central a fost Medusa, la a doua ediție au fost harpiile, iar acum vrăjitoarele, tocmai pentru că toate aceste figuri malefice au fost asociate de-a lungul timpului, în istoria culturii, cu imaginea femeii. E și o ironie alegerea noastră, desigur. În loc să ne străduim să recunoaștem și să valorizăm diferența, ne-a fost mai ușor nouă, oamenilor, să o demonizăm și să o ținem la respect.

T.F.: Privind listele cu nominalizările de anul acesta, îndrăznesc să afirm că toate sunt cărți foarte bune, care merită măcar citite, dacă nu și recitite. Cum le vezi tu, din perspectiva celui din exterior, nefăcând parte, desigur, din juriul premiilor?

E.V.: Să îți spun sincer: nu am citit un rând din ce s-a publicat anul trecut din motive personale. O dată, toată perioada asta din martie până acum pe mine m-a rupt. Nu mi-a picat deloc bine, am fost foarte deprimată, pur și simplu nu m-am recunoscut, mai ales în perioada de lockdown. A fost greu, îmi lipsea timpul fizic. Am citit foarte multe cărți de teorie. Nu am putut să citesc mai nimic din literatură. Așa că nu îți pot spune că sunt niște nominalizări pe care și eu le-aș fi făcut. În schimb, cei din juriu mi-au zis următorul lucru: deși au fost cărți mai puține decât la edițiile anterioare, toate au fost cam de aceeași valoare și le-a fost foarte greu să aleagă. Din punctul lor de vedere, la toate ar fi dat premiul anul acesta. În anii trecuți, mai erau diferențe valorice între volume, mai ales la debut, dar, anul acesta, au fost toate cărți foarte bune. E o dovadă de maturitate a pieței. Încet, încet, se mai schimbă cursul.

T.F.: În afară de premii (nucleul acestui proiect), ați conturat, de fapt, un soi de festival: „Zilele Sofia Nădejde”, în cadrul căruia organizați mai multe evenimente precum a fost Seara de scurtmetraje realizate de femei. Vă gândiți să îl extindeți? Poate și spre o categorie de teorie/critică literară și eseu?

E.V.: E un lucru la care ne gândim încă de la prima ediție (această categorie de critică, teorie, eseu). De aceea am și lăsat acest Premiul Special, care să fie al nostru (al organizatorilor), nu îl oferă juriul. Desigur, juriul vine cu niște idei, noi la fel, ne gândim și negociem. Tocmai pentru că vrem să promovăm și categoria asta, pe care ne-a fost greu să o acoperim din prima ediție. Dar da, aș vrea să se întâmple și asta, însă mi se pare foarte greu. Pentru teorie și istorie literară, ar trebui să avem alt juriu, la fel cum, un alt aspect la care ne-am gândit încă de la început și care ni s-a reproșat, este lipsa unei categorii pentru literatura pentru copii. Suntem foarte conștiente de asta. E nevoie de literatură pentru copii, e minunată și sunt niște scriitoare grozave, care sunt active în literatura autohtonă pentru copii și care sunt citite. Au succes mai mare decât noi, cele care scriem pentru publicul larg, dar nu sunt atât de vizibile. Poate nici nu le știm măcar. Dar, la fel, cred că trebuie un alt juriu pentru asta, chiar un eveniment de sine stătător pentru literatură pentru copii. Dacă noi, în momentul de față, am avea o categorie de literatură pentru copii în cadrul galei (care e, de fapt, un spectacol de lecturi), cred că s-ar pierde pur și simplu, fiindcă are un alt discurs, e dintr-un alt film. Mi se pare foarte greu să faci acest switch într-o singură seară, să treci de la poezie, proză la literatură pentru copii, care e pentru copii. Sigur că e gustată și de adulți, dar nu lor trebuie să le placă. Adulților poate să le sune prostesc, penibil, perimat, dar nu lor trebuie să le placă, ci copiilor, fără îndoială. De aceea, părerea mea e că pentru această literatură trebuie făcut un eveniment de sine stătător. Sincer, mă gândesc la ceva pe viitor. Mi-ar plăcea foarte mult, poate la anul (sau nu, nu știu, poate nici nu mai facem Premiile, dacă va continua starea în care suntem acum) sau peste doi ani. Așa cum am avut anul acesta o seară de scurtmetraje făcute de femei, poate că vom avea un weekend dedicat literaturii pentru copii, în care să dăm și niște premii.

T.F.: Cum vă raportați la celelalte premii literare din scena culturală românească?

E.V.: Sinceră să fiu, e un lucru la care mă gândesc încă de anul trecut. Am zis, totuși, să facem trei ediții și să ne creăm o identitate, dar eu vreau să renunț la premii. Deși cu toții avem nevoie de competiție, de validare (chiar și prin premiile care aduc o anumită bucurie, poate contribuie și la încrederea de sine, au meritul lor, în fond), cred, totodată, că sunt alte lucruri care se pot face în jurul unor cărți, filme, spectacole bune, cu efect mult mai de durată decât premiile. Cum avem anul acesta întâlnirea dintre prozatoare și regizoare. Mă gândesc tot mai serios dacă n-am putea să păstrăm o listă a celor mai bune cărți publicate anul anterior fără să mai dăm premiile. Să păstrăm premiul special, să avem premiul de dramaturgie, dacă, bineînțeles, Scena.ro continuă să colaboreze cu noi, poate să avem un premiul pentru literatura pentru copii, dar să renunțăm la premii, să rămână cam cum face Granta în SUA.

T.F.: Cel mai recent volum al tău de poezie, minunata lume disney, ar fi putut intra printre cărțile nominalizate, fiind apărut în noiembrie anul trecut. Desigur că nu ar fi fost posibil, pentru că faci parte din echipa organizatoare, dar aș vrea să vorbim și despre volumul acesta premiat de cenaclul clujean Nepotu’ lui Thoreau. E, de fapt,un lung poem foarte dur, pe care l-aș vedea pus în scenă. A fost și el conceput cum s-a întâmplat cu Non stress test? Ai avut un public țintă atunci când l-ai scris?

E.V.: Nu, nu, asta e o carte pe care am scris-o, de fapt, în toți anii ăștia. Mai scriam câte un text, dar a început să se coaguleze abia după ce am publicat bani. muncă. timp liber, pentru că volumul acesta a fost un proiect care mi s-a părut extrem de solicitant, fiind un proiect conceptual și care a presupus o perioadă de muncă destul de lungă de cercetare, de strâns material. În tot timpul ăsta, am scris și la minunata lume disney. Primele texte au fost scrise încă de la Spațiu privat, de prin 2009, iar, în perioada asta, am tot scris, însă am putut să văd exact ce vreau abia după ce am publicat volumul din 2017. Nu am avut absolut nicio intenție cu minunata lume disney. Am scris un scenariu de scurtmetraj cu cineva, dar nu s-a concretizat și nici nu știu dacă se va mai concretiza, dar era mișto, era foarte dubios. Am și generat niște texte pentru el, dar l-am lăsat deocamdată. Pentru altceva, nu m-am gândit, fiindcă a venit pandemia și s-a dus totul. Cartea a apărut în noiembrie 2019, a venit sfârșitul de an, ianuarie s-a dus repede, după care a venit martie. Mi se pare că, oricum, cărțile care au apărut în perioada asta, cel puțin în ultima parte a anului trecut, au avut de suferit. Cine a mai mers în librării?! Mi se pare că sunt niște cărți sacrificate. Nu zic acum de a mea, dar sunt multe cărți mai serioase (râde) care au fost, într-adevăr, sacrificate.

T.F.: Ai deja multe volume publicate, fiecare cu mizele și cu intensitățile lui, însă există printre ele unul la care ții în mod particular și pe care l-ai vrea, poate, reeditat cândva?

E.V.: Ar trebui să fiu narcisică pentru a răspunde. Mi-e foarte ușor cu cărțile conceptuale, care sunt doar cerebrale și atât. Acolo unde sunt chestii personale, intime mi-e foarte greu. Cred că e un lucru valabil pentru toți cei care lucrează cu autobiografie, autoficțiune, cu chestii care sunt și nu sunt ale lor, pe care le ficționalizează și pe care le transpun într-o formă sau alta în literatură. E foarte greu. Cred că ele caracterizează o perioadă atunci și acolo, în care poți să îți asumi până la capăt ceea ce scrii, dar, de la un punct încolo, ți-e foarte greu să te mai întorci acolo. Nu neapărat la textul scris, ci la perioada aceea. De asta mi-e mai ușor cu textele mai cerebrale. Nu știu ce aș alege. De exemplu, Spațiu privat a apărut în traducere bulgară anul trecut, deci la 10 ani de la apariția volumului în română. Am mers acolo la o lectură, a trebuit să citesc din carte și nu știam cum să mă mai raportez la ea. Apoi, Bobi Pricop a făcut un spectacol pornind de la el anul trecut, în decembrie. L-am văzut, a fost șocant. A fost un one-women show cu Andreea Bibiri. Ei erau foarte încântați. Pentru mine, a fost ciudat. Desigur, mi-a plăcut foarte mult ce au făcut ei, fiindcă pentru mine era o carte moartă; mi s-a părut că au reușit să o scoată dintr-o zonă scripturală și să o aducă într-una performativă. Altfel, sunt tentată să îmi văd toate defectele cărților, să văd mai multe defecte decât au în realitate. Acum, vreau să public un volum de proză scurtă, pentru că îmi place mult și pentru că nu sunt în stare să scriu roman. În schimb, prozele le-am scris cu mare plăcere și de mult timp. Prima proză e dinainte să se nască prima fetiță, Eva. Mi se părea că erau momente când numai asta puteam să scriu, proză scurtă. Toate pleacă de la spații, de la anumite spații, toate sunt legate de vară și de mare. Una sau două sunt plasate altundeva decât la mare, dar toate sunt legate de vară. Îmi place foarte mult timpul ăsta. Sunt născută în preajma mării, dar nu mi-a plăcut niciodată marea în mod deosebit, în schimb, acum, mi se pare că descopăr tot felul de valențe. Inclusiv scurtmetrajul pe care l-am făcut împreună cu Andreea Lăcătuș e legat de mare.

T.F.: Tu ai scris textul pentru scurtmetraj?

E.V.: Da, eu l-am scris, dar am pornit împreună proiectul. I-am dat textul Andreei, ea a zis să depunem la AFN+, un program de sprijin pentru cei care sunt foarte la început în ceea ce presupune filmul. Am lucrat împreună tot timpul. Primul draft l-am arătat în iunie 2019. Iar acum, lucrez la un lungmetraj, pe care sper să îl termin. Lucrez cu Bogdan Mustață. E tot la mare și tot vara. Sper să-l facem cât de repede.

T.F.: Pe lângă faptul că ești mamă a două fete și ești foarte prezentă în lumea literar-artistică, lucrezi și la o teză de doctorat. Poți să-mi spui mai multe despre subiectul cercetării?

E.V.: Urmăresc cam tot ce se întâmplă în cultura română contemporană. E o teză interdisciplinară, făcută la CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii). Vine din interesul meu real pentru ce se întâmplă în cultura contemporană și din formația profesională, fiindcă lucrez deja de 20 de ani în presă, timp în care am făcut de toate în zona culturală. Am scris și despre teatru, și despre dans, și despre film, doar despre muzică n-am scris. De la un punct încolo, am început să văd tot felul de legături, de puncte de intersecție, de influențe, de teme care se regăsesc într-o parte și-n alta fără a vorbi neapărat de o influență directă. Pur și simplu sunt niște idei comune, care circulă, la un moment dat, într-o anumită zonă, în anumite medii. Mi-am ales ca temă reprezentările biografice și autobiografice în teatrul românesc de după 2000, asta pentru că mă interesează ideea de reprezentare și fiindcă ea poate fi tratată în multe feluri. E o problemă pe care ne-o punem, indiferent de domeniul în care activăm, toți cei din zona artistică. Am ales teatrul pentru că mi se pare că schimbările din teatru au fost cele mai vizibile. E, la fel ca filmul, o zonă foarte influentă, se adresează unui public mai larg, ținta e atinsă dintr-odată într-un număr masiv. Una e să publici o carte, e citită de 200 de oameni timp de doi ani, pe când un spectacol de teatru e văzut de 200 de oameni după 2-3 reprezentații, dacă e un spațiu mic. Evident că e un alt impact. Mi se pare că cei care sunt și au fost activi în teatrul românesc de după 2000 (mă refer acum la teatrul independent), au prins foarte bine toate teoriile și au fost foarte atenți la ce se întâmplă în afară și au reușit să însămânțeze idei din diverse locuri aici, exploatând în același timp, cu foarte mare interes și cu rezultate foarte interesante, profilul local.

T.F.: Dacă și ce te mai inspiră, în perioada asta realmente turbulentă, să îți continui proiectele?

E.V.: Întotdeauna oamenii care sunt extrem de activi și pe care îi admiri sau te gândești „uite, ce tare e ăsta”, îți dai seama că nu e total în ordine. Îți iei cu atât mai multe chestii de făcut, cu cât simți nevoia să te ferești de altele. Poți să rezolvi foarte multe academic, profesional, social și să îți lași altele, la fel de multe, personale, nerezolvate. Orice chestie din asta care te solicită foarte mult, de fapt, te ajută să scapi de lucruri pe care nu ești capabil să ți le rezolvi în plan personal. La mine e și ceva de fugă, de protecție, de evitare a unor lucruri care sunt legate de viața mea privată, de mine. Dar îmi place când se bucură oamenii pe lângă mine. Îmi spun atunci că nu-mi pare rău că am continuat. De exemplu, cum a fost anul ăsta cu Sanda Cordoș. Faptul că ea s-a bucurat mult că am sunat-o e un motiv de mare bucurie pentru mine.

(sursă foto: www.facebook.com/premiilesofianadejde)

Teona Farmatu

Articole similare

Not another online performance: interviu narativ cu Raul Coldea

Not another online performance: interviu narativ cu Raul Coldea

Interviu cu Ruxandra Gîdei / 4fără15

Interviu cu Ruxandra Gîdei / 4fără15

Post/h/um: a komposzt, amely vagyunk

Post/h/um: a komposzt, amely vagyunk

De neconceput: Interviu narativ cu regizorul Tom Dugdale

De neconceput: Interviu narativ cu regizorul Tom Dugdale

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar