Un profesor de matematică alege să plece din sistemul de învățământ național și să lucreze în privat, transformându-și locuința în propriul cabinet de matematică. De ce face acest lucru? E întrebarea la care Alex Brendea a încercat să răspundă prin documentarul observațional Profu′ (Teach). Acest documentar, care reprezintă și primul său lungmetraj, a fost difuzat anul acesta la TIFF în cadrul ,,Zilelor filmului românesc”, însă el a avut premiera internațională în octombrie, 2019, în cadrul Ji.hlava International Documentary Film festival, secțiunea Between the Seas. Tot acolo a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun documentar din Europa Centrală și de Est. De asemenea, participarea la festivalul Astra Film i-a adus și premiul pentru Cel mai bun documentar românesc. Între timp, proiecții ale filmului au avut loc la Cracovia Film Festival, la New York (cu sprijinul ICR NY) şi la Bruxelles, dar și la IPIFF, în București și Festivalul de Film de la Râșnov din August, iar din octombire rulează și în cinematografele românești.
Sigur că documentar observațional în stare pură nu există, dar reușita celui de față nu ține doar de formulă, ci de mesajele sociale în jurul cărora se învârte. Inspirat din viața profesorului din Bistrița, Profu′ surprinde o dimensiune intimă a discursului polemic cu privire la sistemul educațional. Mai precis, îl vedem pe Dorin Ioniță de-a lungul unui an școlar în relaționarea sa cu elevii cărora le oferă meditații la matematică într-un regim nonconformist. În spațiul restrâns al locuinței sale, el improvizează o sală de clasă, unde elevi de toate vârstele vin să lucreze la matematică. Sunt meditații atipice, cu discuții necenzurate, cu glume, râsete, pisici care se plimbă pe mese și printre elevi, unde fiecare stă cât are nevoie și plătește când poate. Uneori plata se face în mâncare, dar asta contează prea puțin. Meditațiile devin un fel de masă rotundă, unde elevii merg atât pentru a învăța, cât și pentru a-și găsi un refugiu și a se alătura unui anturaj. Subiectul documentarului e simplu în aparență, însă dialogul profesorului cu elevii săi relevă o serie de substraturi cu privire la sistemul de învățământ românesc. Nevoia de schimbare în acest sector nu reprezintă o noutate, discursul cu privire la aceste chestiuni sunt deja învechite și se derulează atât în spațiul public, cât și în privat, în mass-media, pe holurile școlilor, acasă, în mașină, peste tot, aproape by default. E un murmur general care devine tot mai zgomotos. Dar în cazul de față nu este vorba doar despre zicere, ci și despre facere, de o schimbare reală la nivel individual, după cum explică profu′ la un moment dat: Ce trebuie schimbat în România? Nu guvernul, pot să ne pună zilnic un guvern, să facă ziua și guvernul că tot așa merge. Trebuie schimbată atitudinea fiecărui individ în raport cu calitatea muncii raportată la propria persoană.
Plecat din învățământ la 44 de ani, profesorul încă resimte prin interacțiunea cu elevii, neconcordanțele din sistem. De pildă, face aluzie la cărțile de exerciții care se găsesc pe piață, scoase pe bandă rulantă, fără valoare reală. Sunt remarci care încurajează elevii să chestioneze evenimentele și lucrurile din jurul lor, să verifice mereu sursele pe care le folosesc, să-și pună întrebări și să nu se încreadă într-o informație doar pentru că ea figurează într-o carte sau apare la televizor. Până la urmă, există nenumărate gafe și perle ale profesorilor care publică diverse cărți, în esență îngrijorătoare pentru că miza lor nu vine în ajutorul elevului, ci se manifestă egocentric, pentru a atrage gradații de merit, un CV stufos, punctaje mari la transferuri și altele (chestiune despre care a vorbit și Horia Corcheș într-un articol din ,,Dilema Veche” intitulat Perlele nu fac o literatură).
Școala a reprezentat întotdeauna un subiect sensibil, o extraordinară responsabilitate, care e plasată adesea extremist fie doar în sarcina școlii, deci, implicit, a profesorilor, fie în cea a părinților/tutorilor legali. În realitate, această împărțeală nu este chiar atât de categorică. Așa cum reiese și din film, educația implică un flux continuu de informații comportamentale, științifice, matematice, psihologice etc., alimentat de toate interacțiunile pe care un elev le are începând de la familie, prieteni, anturaj și, în cele din urmă, profesori. Profu′ Ioniță conștientizează foarte bine aceste influențe și încearcă eroic să acopere toate categoriile de interacțiuni în cadrul meditațiilor sale. Elevii îi vorbesc liber și merg spre el deopotrivă ca spre un părinte și un prieten. Modesta ,,clasă” în care se desfășoară orele devine un spațiu comunitar unde copilul poate fi el însuși.
Cu toate că la o primă vedere umanitatea personajului pare redusă la condiția marginalului care duce o viață modestă, documentarul reușește să salveze această perspectivă prin aportul pe care profu′ îl are asupra elevilor lui. De altfel, printre cele mai emoționante momente ale documentarului se numără cele care surprind impactul pe care dascălul l-a avut în viața acelora pe care i-a îndrumat. Tezele de doctorat cu dedicație, surprind tocmai acea dinamică ,,altfel”, definitorie, dintre profesor și elevii săi. Până la urmă, nu plecarea de la catedră a contat, ci modul în care acesta a ales să livreze conținutul educațional. Alminteri, ar fi putut să-și desfășoare meditațiile mecanic, în liniște, fără prea multe atașamente, cu teme de casă și pe bani serioși (în loc de zacuscă și prăjituri). Cadrele legate de viața lui personală sunt puține, cu tente melancolice, fragmente din viața la țară. În ciuda spațialității restrânse în care se desfășoară, Profu′ reprezintă, totuși, un documentar bine calibrat estetic: Alex Brendea îmbină pasiunea pentru fotografie cu cea pentru film prin adăugarea unor cadre ale decorului sau ale vieții la țară, unde profesorul se retrage în timpul verii.
Preferința pentru documentarul observațional aduce în scenă o abordare care înainte de revoluție era imposibilă în contextul controlului ideologic. Dincolo de ceea ce înseamnă acest lungmetraj, regizorul Alex Brendea lucrează în zona recuperării unei abordări documentare, deja probate în spațiul internațional și anume observarea fără întrerupere a vieții reale. În timp ce alte forme documentare folosesc actori care reconstituie scene pe care camera nu le-a surprins, formula observațională respinge această metodă în favoarea autenticității momentului, a conversațiilor informale și intime, dar și a redării vieții interioare a subiecților, inclusiv a ceea ce ar putea lăsa nespus.
Fără îndoială, povestea lui Dorin Ioniță nu este una singulară, dar este reprezentativă pentru o anumită comunitate de oameni, precum cea a profesorilor care aleg să predea cu pasiune: ,,mie îmi place ce fac cu voi”, spune simplu profu′. Atât ca formulă, cât și ca tematică, filmul are relevanță cinematografică și socială lucrând în sfera creării unor relații autentice profesor-elev, unde dascălul își asumă rolul de mentor, pune accentul pe competențe (nu conținuturi) și caută să-și transforme elevul într-un om informat, curios, moral, nu doar într-un concurent la examenele naționale.
Mihaela Vancea
Echinox
Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.
Cel mai recent număr:
