Proză scurtă – Iulia David

Proză scurtă – Iulia David

— Daviiiiid! Hai la masă!
.
.
.
— Lasă televizorul şi treci la masă!
Mai are două ore până vine Bogdan. Dacă se grăbeşte, are timp, dar să mănânce şi ăsta micu odată şi să iasă la joacă.
De dimineaţă se întâlni cu Georgeasca la piață. Mereu când o vede, o dă peste cap. Gura ei zâmbeşte, dar ochii ăia mici și bătrâni pe sub conturul negru nesimțit de lung, spun acelaşi lucru ca acum 13 ani. Acelaşi reproş, aceeaşi scârbă, oamenii ăştia nu uită nimic. Generația lor are o privire veşnic iscoditoare, te măsoară de sus până jos şi-ți vânează flămânzi gesturile de parcă ar căuta mâncarea pe rafturi. Se pierdu cu firea, aproape că uită să plătească şi ieşi din magazin ghicind rotirea completă a globului în orbită.
— Mami, știi că mâine e 8 martie? Trebuie să scriu o compunere despre mama, ființa cea mai dragă. Ce să scriu? întreabă David.
— Scrie ce crezi tu, ce simți, mie oricum o să-mi placă. Îi dă bretonul la o parte și-l sărută pe frunte. Iar ți-a crescut părul ăsta, trebuie să te tundem.
Andra se-așează lângă David și-n cap îi răsună Mama, ființa cea mai dragă. Ea n-a putut să scrie niciodată compuneri despre maică-sa. Cea mai vie imagine cu ea o are de când a bătut-o înainte de avort. A venit din Italia cu o falcă-n cer şi una-n pământ, de parcă ea era mai brează. Când a sunat-o tata şi i-a zis că e gravidă, au vorbit mult, s-au certat, tata îi reproşa că de la ea a învățat să fie poamă stricată şi o grămadă de alte tâmpenii. Plecase din țară de mulți ani deja, n-a apucat s-o învețe nimic. Şi după atâta vreme, s-a întors din Italia cu o curea şi cu predici. Ea stătea pe colțarul din bucătărie, nici nu terminase de mâncat şi maică-sa deja începuse:
— La 16 ani asta-ți trebuie ție? Sex, petreceri cu toți ratații de la Robert’s? Ce-ai, îți țâțâie pizda?
Apoi şi-a scos cureaua de la pantaloni şi a început să dea în ea cât pentru toți anii pierduți. Era subțire cureaua, nici n-o simțea, dar după a început să dea şi cu pumnii, cu forța nebănuită a oamenilor mici. Atunci i-a fost milă pentru prima oară de fătul ei. Plângea şi pentru ea, şi pentru el, ar fi vrut ca măcar în cele 11 săptămâni să nu cunoască violența. Doar viață şi moarte.
La Robert’s se strângeau toți taximetriştii să bea, şi acum se strâng. În 13 ani, nu s-a schimbat mare lucru. Aceeaşi stație de taxi, acelaşi non-stop peste drum, dar mai puţin jegos acum şi când ies din tură, şoferii iau bere la doză şi o beau în fața magazinului. Atunci era mai animat, ce-i drept, miercurea şi joia se strângea gaşca de tineri, majoritatea lucrau în weekend. Beau până târziu şi vorbeau aiureli în reprize scurte – nu se certau, nu se aprindeau, nu intrau în subiecte sensibile sau ieşeau repede oricum. Era genul de conversație în care zici ce-ai făcut peste zi, ce-ai mai observat şi câte-un banc, o bârfă, nimic pretențios. Terapie prin platitudine. Şi câteodată Alin o lua pe după gât şi-i zicea drăgăstos: tu eşti fata mea. O pupa pe frunte şi ea se simțea mândră, se simțea utilă şi stăpână pe bucățica ei de bordură şi pe doza ei de Timişoreana. Și-apoi dintr-odată s-au schimbat toate. Bătaia, avortul, fuga de acasă, scandalul cu Alin, privirile vecinilor… Toată lumea știa, până și senilul ăla de la parter i-a zis scuturând din cap: Andra, bandită te-ai făcut!
Săracul, Alin, el chiar a iubit-o, ar fi luat-o de nevastă. Mereu se întreabă cum ar fi fost viața ei dacă nu era atât de lașă. Dacă nu ar fi cedat și ar fi rămas cu el. Probabil că și-ar fi petrecut serile tot la Robert’s și ziua ar fi mâncat parizer cu muştar. Dar el ar fi iubit-o în continuare, ar fi sărutat-o în fiecare zi înainte să iasă din casă și ar fi făcut economii ca să-i cumpere un buchet de crini și o cutie de bomboane de 8 martie. Ar fi fost unul dintre cuplurile alea din filme, unite prin sărăcie, care o scot la capăt în fiecare lună şi după ce trag linie, se bucură că sunt sănătoşi şi că se au unul pe celălalt.
Buuun, încuie ușa în urma lui David și trece în dormitor. Nu are curaj să meargă la psiholog, trebuie să se descurce singură. Măcar asta să facă singură. Se așează pe scaunul de birou, se lasă pe spate și se rotește lent. Închide ochii și îi presează cu degetele. Din colțuri apar nişte fâșii subțiri şi galbene care şerpuiesc în cercuri. Apasă mai tare și începe să se contureze ceva ca un soare extrem de luminos, în el se adună liniile şi din el pornesc mai departe toate închipuirile retinei. Își ține respirația 30 de secunde şi undeva în spatele ochilor se ivesc puncte mici, albe sau albastre, nu mai ştie, a pierdut șirul. Inspiră și expiră scurt, gonind în urma aerului şi cu toată pomparea asta simte cum devine mai uşoară și se lungeşte în scaun, de parcă atâta oxigen ar fi îngreunat-o, țintuind-o în loc. În sfârşit amețeşte. Oprește scaunul, deschide ochii. Nu recunoaște nimic, camera zvâcneşte în lumini țipătoare care o agasează cu pulsațiile lor. Se ridică și bâjbâie prin cameră, toată mobila are colțuri și toate colțurile sunt ascuțite. Deschide gura să ia aer, dar nu poate să-l dea pe tot afară, cu fiecare expirație mai rămâne o parte ascunsă undeva, o să se adune tot mai mult și o să explodeze. O să mânjească toată camera cu măruntaiele ei și Bogdan o să se supere. Se reazemă de calorifer și simte cum se deschide, dă drumul la lacrimi, sughițuri și tot ce mai zace în ea. I se pare că plânge de o veșnicie și că vaietele ei se aud pe toată scara, dar nu vine nimeni s-o ajute. Toți se ascund ca şerpii pe sub praguri şi sâsâie între ei. Toți se prefac că nu știu și ea se preface că-i crede. I se face foarte frig, e desculță, capul îi bubuie și Bogdan îi urlă din creștet că are picioarele sloi. N-a făcut nimic bun toată viața și nici n-o să mai facă. Zilele vor semăna toate între ele până când la un moment dat se va răci și de la picioare în sus.
Respiră doar pe gură cu mult zgomot, mai mult șuieră, trebuie să-și distragă atenția, să se relaxeze și parcă speculul rece începe să se încălzească. Respiră tot mai rar, unu, doi, trei, patru, cinci. Nimic nu-i pentru totdeauna. Merge la baie, pune dopul la chiuvetă și lasă apa rece să curgă. Își scufundă fața și numără din nou până la 30. Pieptul nu mai zvâcnește, aerul iese din ascunzătoarea lui. N-are cum să nu se schimbe nimic, pentru că nimic nu-i pentru totdeauna, chiar crede asta. E mulțumită, azi a fost mai bine. Își toarnă câteva picături în ochi și se întoarce în cameră, trebuie să apară și Bogdan.

— Ce faci, pisi?
— Bine, ce să fac. Pun niște haine la spălat.
— Aha. Făcuși și tu ceva de mâncare?
— Da, vezi în cuptor că sunt niște pulpe de rață. Bogdan strâmbă din nas și ia o bere din frigider.
— I-auzi, mă, azi jucăm cu CFR Cluj. Știi cum latră câinele în Ardeal?
Nu-l mai ascultă, e epuizată, mai are energie doar cât să pornească mașina de spălat. Cuva începe să se învârtă, aude apa cum curge prin țeavă şi asta o linişteşte mai tare. Se întinde pe pat și închide ochii. Ascultă cum se rotesc hainele, se spală și se storc și de-afară se aude un cor de voci neuniform: De bucurie rar avurăm parte / În unele duminici, pe la nunți / Suntem olteni pe viață și pe moarte / Suntem olteni, adică suntem mulți. Andra gândește că ăsta-i ciclul vieții – te murdărești, te speli, te scuturi și o iei de la capăt. Trebuie să învețe să se scuture mai bine, își imaginează cum ar încăpea ea în cuvă, s-ar învârti o jumătate de oră și ar ieși de acolo curată. Și-ar îmbrățișa genunchii, s-ar roti încet o vreme și apoi foarte repede, preț de un refren, și i se pare că turațiile mașinii s-au sincronizat cu muzica: Oltenia, Eterna Terra-Nova / Un cântec are astăzi și-n priviri / Hai Universitatea! Hai Craiova! / Tu, Campioana unei mari iubiri!

Iulia David

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Mara Cioroianu

Poeme – Mara Cioroianu

Poeme – Georgiana Bădescu

Poeme – Georgiana Bădescu

Poeme – Diana Gabriela Hrapciuc

Poeme – Diana Gabriela Hrapciuc

Poeme – Teona Galgoțiu

Poeme – Teona Galgoțiu

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar