De mână cu neamțul Alzheimer – Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois

De mână cu neamțul Alzheimer – Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois

S-a deschis o nouă stagiune la Reactor, una care stă sub semnul mai multor incertitudini în ceea ce privește funcționarea optimă și, în fapt, un viitor cert atât al spațiului în sine, cât și al întregului mediu independent în general. În ciuda acestor lucruri, teatrul independent clujean a demonstrat că se ține pe poziții și continuă să le ofere o experiență reală spectatorilor cărora le era dor să pășească în micuța, dar atât de plină de viață clădire de pe strada Petőfi Sándor. Inaugurarea a fost prilejuită de reprezentația Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, după un text de Cosmin Stănilă care a fost selectat în cadrul celei de-a cincea ediții a rezidenței de scriere dramatică Drama 5. Este un spectacol complex, care se desfășoară pe mai multe planuri și care ilustrează caracterul completamente distructiv al unei boli precum Alzheimerul. La cârma acestui spectacol a stat tânărul regizor Andrei Măjeri, care își construiește imaginarul discursiv într-o manieră intimă, astfel încât impactul asupra spectatorului este cu atât mai pregnant și mai zguduitor.

În primul rând, trebuie menționată cotribuția lui Cosmin Stănilă, un colaborat obișnuit al Reactorului, care face de această dată trecerea de pe scenă spre așa-zisa muncă din spate, unde ocupă pentru prima oară în cadrul spațiului poziția de dramaturg. Cu toate acestea, o face excelent, propunând un text minuțios conceput, în care are grijă de cele mai fine detalii și de modul în care acestea sunt corelate și funcționează cu imagia de ansamblu. Își gândește gradual evoluția sau, mai bine spus, regresul compozițional prin care personajele sale sunt nevoite să treacă, lăsând din când în când locuri în care pare că deznodământul ar putea avea o turnură optimistă, însă momentele acestea sunt folosite doar pentru a agrava traseul ulterior al acțiunii. Punctul forte este tocmai multitudinea de stări interșanjabile pe care fiecare scenă le conține, respectiv fragmentarea cu care se succed și care formează un melanj emoțional intens și profund.

Mai apoi, viziunea regizorală a lui Andrei Măjeri propune o perspectivă în care relația dintre cele două personaje, Eszter și Cristi, continuă să se degradeze și să le afecteze pe urmă viețile proprii. Interiorul în care cei doi trebuie să locuiască împreună, din nevoie, devine câmpul de luptă cu un al treilea personaj – doctorul neamț Alzheimer – care, deși nevăzut, își face simțită prezența. Boala nu doar că îi izolează pe cei doi de exterior, dar îi îndepărtează unul de celălalt și le pune în cale o barieră invizibilă pe care niciunul nu o mai poate trece: ori din incapacitatea de a mai percepe realitatea din jur, ori din cauza inutilității oricărui efort depus în circumstanțele date. Pe lângă acest aspect, regizorul alege să ilustreze și schimbările de putere dintre cele două părți, existând scene în oglindă în care vedem cum situația de autoritate mamă-fiu își schimbă protagoniștii. Metodic, Andrei Măjeri își amplasează personajele în acest mediu claustral și le lasă să se desfășoare libere, fără însă a-și lua privirea de la ele. Mai mult de atât, se folosește de mediul familial, care ar trebuit să aibă un rol protectiv, pentru a-l întoarce împotriva celor doi, schimbându-l astfel într-un mediu ostil în care coabitează încrâncenarea și frustrările defulate ale lui Eszter și Cristi. Dinamica narativă este într-o continuă schimbare încât nici personajele, nici spectatorii să nu își poată stabiliza situația, iar astfel liniștea aparentă le este zădărnicită de o nouă fluctuație situațională.

Fără îndoială, pilonul central al întregii reprezentații este actrița Emőke Kató, care furnizează o interpretare pe cât de credibilă, pe atât de cutremurătoare. Este o prezență constantă și naturală pe tot parcursul spectacolului, construindu-și personajul cu o ușurință uluitoare. Fiecare moment pe scenă este bine gândit și bine dozat, astfel încât involuția lui Eszter este cu atât mai proeminentă și mai impresionantă. În jurul acesteia își asamblează Lucian Teodor Rus un rol la fel de important și de tulburător, prin care își scoate în evidență sensibilitatea și suplețea interpretativă. În plus, putem vorbi despre energia și vigoarea pe care acesta le arată în relația cu colega sa de scenă, astfel încât cei doi nu doar că reușesc să se completeze reciproc, ci și să se scoată în evidență. Potrivirea scenică dintre cei doi este ceea ce oferă forță acestei reprezentații și ceea ce scoate la suprafață din textul lui Cosmin Stănilă, respectiv din viziunea lui Andrei Măjeri pentru a contura un imaginar pe cât de crunt, pe atât de palpabil.

Din întreg decorul semnat de Adrian Balcău, probabil cel mai important element este replica picturii lui Max Ernst, The Virgin Spanking the Christ Child, care are o greutate aparte în desfășurarea întregului spectacol. Istoria din spatele acestei picturi este un conector direct cu ceea ce urmează să se desfășoare pe scenă, tocmai de aceea pictura este mereu evidențiată. Astfel că paralela se face cu relația pe care pictorul german a avut-o cu tatăl său, pe care îl considera un model. Această legătură a fost puternic și rapid compromisă odată cu moartea sorii acestuia, pe care a considerat-o ca o voie divină coruptă și care i-a imprimat ulterior tatălui său eticheta de ucigaș, acesta fiind asociat cu biserica catolică, iar pictura în discuție este corelată cu frustrările artistului față de părinte și față de instituție. Astfel că din început Andrei Măjeri ne lasă indicii în legătură cu deznodământul și cu modul în care relația dintre Eszter și Cristi se va deteriora accelarat, fapt pricinuit de un inamic nevăzut, dar foarte prezent.

Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois este un tur de forță și o privire discretă, dar zguduitoare în interiorul tumultului relațional provocat de o boală precum Alzheimerul, dar și o ilustrare cuprinzătoare asupra daunelor, respectiv a provocărilor pe care atât suferinzii, cât și cei dragi lor le au de dus. Mai mult de atât, vorbim despre o reprezentație completă care pune cap la cap un text superb a lui Cosmin Stănilă, o regie ingenioasă a lui Andrei Măjeri și interpretări solide ale lui Lucian Teodor Rus și Emőke Kató. Prin urmare, un debut ideal de stagiune pentru Reactor.


Text: Cosmin Stănilă
Cu: Emőke Kató, Lucian Teodor Rus
Regia: Andrei Măjeri
Decor: Adrian Balcău
Sound design: Adrian Piciorea
Light design & sonorizare: Cătălin Filip

(sursă foto: www.facebook.com/ReactorCluj/ Bogdan Botaș)

Răzvan Rocaș

Am început cu Literele și am continuat cu Teatrul. Interesat de zona independentă și de modul în care aceasta poate aduce un plus societății. Cochetez cu istoria teatrului și-a dramei.

Articole similare

Dincolo de merii înfloriți

Dincolo de merii înfloriți

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Mizerabilism și sentimentalism

Mizerabilism și sentimentalism