Un paradis fotocrom

Un paradis fotocrom

Pentru publicul cititor de poezie, Deniz Otay nu este un nume nou. Ea s-a remarcat, între altele, prin publicațiile apărute în diverse reviste culturale românești, fapt pentru care debutul în volum era unul mult așteptat: Fotocrom paradis (OMG Publishing, 2020). Deniz Otay ne prezintă o selecție de poeme echilibrate în compoziție și totodată coerente, o carte lucrată, deci, atent și cu maturitate.

Se remarcă, în primul rând, consecvența tematică și perspectiva închegată care, în ciuda motivelor recurente, nu imprimă senzația de repetitivitate. Din contră, fiecare nou poem reușește să schimbe unghiul fără să creeze neapărat rupturi bruște. Viziunea asupra propriilor experiențe e redată cu un firesc aproape prozaic, descriptiv, greu de surprins în poezie. Însă autoarea reușește să facă toate acestea creând secvențe dinamice și propunând, în cele din urmă, o abordare prin care cititorul se poate apropia de text, fără a se identifica totuși cu acesta în totalitate. Se deschide, apoi, o „zonă liberă” de nostalgie angoasantă unde poeta se expune, dar de care se delimitează în mod evident. E clar și faptul că aceste experiențe nu îți aparțin, însă ele par să creeze în urma lecturii o familiaritate care sugerează că ai fi putut trăi oricând experiențe similare.

Se ferește de metafore și clișee; nimic nu este exacerbat, ci redat punctual într-o și printr-o realitate imediată. Există zone încărcate de lirism ritmic, cu o muzicalitate aparte: „cel care a delegat toată puterea/ și efortul pe care pot să-l fac/ spre doctrină de capital/ și un limbaj handicapat,/ care alienează constant/ la ani lumină/ de punctul inițial/ pe care realitatea l-a proiectat”. Tot ritmul dezvăluie limbajul robotic pe care-l regăsim în întreg volumul, unde pasaje din intimitatea propriului sine se dezvăluie înspre alteritate. Așa cum se poate ușor anticipa din prima secțiune a volumului, întregul univers poetic pulsează dintr-un spațiu nelocalizabil cu exactitate, unde o entitate de tip Hal configurează un discurs artificializat, dar care își păstrează în același timp visceralitatea. Poemele te transportă în interiorul cotidianului, unde poți adăuga elemente din universul propriu, ca trecerea prin fața unui semn luminos al unui magazin, unde ledurile pâlpâie intermitent. Pe alocuri, secvențele poetice capătă tonalitatea unor scurtcircuite interconectate, iar lumea din Fotocrom paradis devine un „electro nation” compus din coduri digitale și holograme.

Zona de derivă spre care se îndreaptă uneori poemele are un calm aproape domestic, unde prepararea cafelei matinale se leagă cu „multirealități întortocheate”. Acestea fac loc unui set de encounters care generează fracțiuni spirituale, între „rugăciunea de seară” și transpunerea în vis a unei intimități profund nostalgice, care pendulează între conexiuni și despărțiri: „La mulți ani apart”. Circuitele biografice leagă experiența unei tinereți, care pare să rămână undeva în fundal, cu relațiile interumane și evoluția biologică care transcende către postuman. Nu e întâmplătoare referința la Bergson care deschide ultima secțiune a volumului, Spre zona liberă. Dimpotrivă, ea anticipează preocuparea obsesivă legată de evoluția lumii care devine aproape complet virtualizată și care automatizează interacțiunile în același circuit: „Dintr-un blur de bărbați/ cu metabolismul accelerat/ a traversat noaptea ca o undă/ să pot face eu pași din urmă –/ alergarea celui speriat, care nu mai are timp”.

Așteptarea în spațiul virtual este interconectată cu demistificările care se produc și marchează formarea discursului lui Deniz Otay într-unul unitar și unic: „Ăsta e firul de intrare în rețea:/ te invit aici, în spatele blocului,/ este șansa ta, după-amiaza ta,/ câștigă-ne respectul și haide în rețea”. Astfel, discursul este adaptat structurii poetice internalizate în întreg volumul și păstrează doar ritmul, iar dezarticularea lui este prezentă și la nivel corporal, unde o imagine a dinamicii compușilor materiei creează o experiență sinestezică, a „sfârâielii organelor”. Rețeaua în care te poți transpune nu se îndepărtează nicio clipă de un univers al așteptării, unde își fac loc toate lucrurile mici și sensibilitățile particulare.

Deniz Otay semnează un debut admirabil tocmai pentru că livrează o voce distinctă pe care merită să o urmărim cu atenție.

Rusu Elena

Articole similare

Dincolo de merii înfloriți

Dincolo de merii înfloriți

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Mizerabilism și sentimentalism

Mizerabilism și sentimentalism

1 Comment

Comments are closed.