Distanța dintre mine și mine

Distanța dintre mine și mine

Documentarul Distanța dintre mine și mine, co-regizat de Monica Nicoară și Dana Bunescu, s-a prefigurat în anii imediați debutului regizoral al Monei, „Școala Noastră” (2011), pornind de la o idee propusă de Ada Solomon, care devine producătorul filmului despre poeta Nina Cassian. Documentarul-portret este un colaj de imagini provenind de la ANF, arhiva TVR, CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) și interviuri cu aceasta în sufrageria sa din New York. Acestea sunt acompaniate sonor de înregistrări care provin din arhivele ante-menționate și orchestrate prin montajul semnat de Dana Bunescu.

Nina Cassian este surprinsă în prim-plan și mediu-plan într-un cadru intim, fumând și rememorând anii precedenți exilului cu o figură caldă, șarmantă și amuzantă prin autocritică. Ea este surprinsă în timp ce urmărește, cu căștile în urechi, imagini televizate din trecutul ei și comentează pe marginea acestora. Inserturile cu imagini din arhivă sunt, în același timp, un narator autonom – imaginile vorbesc de la sine atât despre personajul Ninei, cât și despre realitățile din timpul regimului comunist în genere sau despre cele particulare, ale „universului” (spațiului) restrâns (imediat apropiat) al poetei. Nina recită poeziile simultan cu ea însăși, la treizeci de ani distanță. Incursiunea în trecutul ei, prin imagini, este un proces prin care trecem împreună: noi, spectatorii și Nina.

Succesiunea conversațiilor din sufragerie și a imaginilor din arhive dezvăluie vocea unei tinere ale cărei deziderate etice, politice, sociale se opuneau cenzurii și rigidității epocii comuniste. O emisiune în care Nina le citește copiilor „Povestea a doi pui de tigru” atinge subiectul instinctului matern, ea spunând că poeziile erau pentru „noi, copiii”, neputând să se identifice cu figura matură, maternă. O altă fațetă a intelectului Ninei, dincolo de iubirea sa pentru copilărie și basm, se arată într-un interviu în care critică încadrarea poeților sau a mijloacelor textuale în categorii precum feminin sau masculin, spunând că orice artist ar trebui să poată să se identifice cu ambele sexe. În prezent, alături de actualul său soț – Maurice Edwards – îi explică acestuia în engleză că era vorba despre feminism. Într-o altă secvență, Nina vorbește despre iubirile sale – după o enumerare inițială ea face o pauză râzând și spune că urmează soții. Distanțarea ei față de o ipostază de gen tradițională, însă, nu este singurul exemplu în acest sens – în interviurile și înregistrările aparițiilor sale publice din arhive, Nina Cassian pare să fie aliată doar cu ideile proprii, contra valului propagandistic, în timp ce era nevoită să răspundă comenzilor artistice ale PCR. Se derulează în montaj reportaje cu uzine și linii de producție, idei ca „poporul american este subjugat Statuii Libertății”, lupte stradale din Paris, afișate în contrast cu „utopia” generată de partidul care „întinde brațul” către cetățenii săi – producții ale căror scenarii sunt semnate de Nina.

Un alt exemplu în care individualitatea și „excentricitatea” Ninei se disting în contrapoziție cu mentalitatea colectivă/propagandistică este filmarea din cadrul unui cenaclu de poezie organizat într-o fabrică. Publicul denunță sinuozitatea textelor sale în opoziție cu cele ale poeților clasici (de ex. Eminescu). Ea apără valorile literare cu zâmbetul pe buze, într-un discurs închegat despre datoria cititorului de a încerca să înțeleagă substraturile, agreând ideea că artistul este o ființă vie, cu preocupări mundane, care poate să se afle în contemporaneitate, și nu doar poetul-ideal și absolut, văzut prin prisma romantică a morții și a temporalității. Fragmentele din arhivă surprind tactul ei în fața unor situații inerente realității socio-politice de atunci – în interviuri, intervențiile Ninei sunt spontane, instantanee, admirabile prin coerența și claritatea lor. Montajul Danei Bunescu înfiletează atent aceste imagini cu cele din prezent, în care Nina reacționează cu naturalețe și relaxare la reflexia sa prin filtrul (temporal) al unei perspective diferite atât subiectiv, cât și obiectiv – prin experiența sa personală de viață, dar și prin diferențele socio-politice dintre prezentul liberal și trecutul totalitar. Povestea ei poate fi paradigma sub care se situează oricare alt artist având idei avangardiste în sistemul comunist. În același timp, are un caracter personal profund, susținut de alegerea regizorală de a selecta doar înregistrări ce o privesc direct pe Nina, inclusiv coloana sonoră cu muzica compusă de ea.

În ultimul an de viață, artista se confruntă cu imaginile tinereții sale marcate de un sistem care îi persecuta ideile înfățișând luciditate și seninătate. Discuțiile din sufragerie la un pahar de soda alternate cu imaginile alb-negru mențin o stare de bine pe tot parcursul filmului. Secvențele care întrerup acest fir feel-good sunt episoadele premergătoare exilului din ‘85, în care se derulează file din dosarele securității. Acestea detaliază motivele punerii sale sub urmărire și planificarea montării microfoanelor în apartamentul său, sub pretextul unor defecțiuni tehnice. O imagine a planului apartamentului se suprapune cu discuții înregistrate, în care Nina le povestește invitaților săi despre susceptibilitatea sa în fața Securității.

Documentarul, ca produs artistic, este în întregime asumat de Mona Nicoară și de Dana Bunescu, după cum au explicat și ele, la proiecția din cadrul festivalului “Les Filmes des Cannes a Bucharest” – Nina a fost un protagonist degajat, real, total dezinteresat de felul în care se auto-reprezintă ca imagine, în fața unui public. Așadar, Distanța dintre mine și mine este imaginea Ninei privindu-și propria imagine. Rezultatul este o mărturie cât se poate de sinceră și de umană, care întregește un portret al Ninei, ca alternativă vizuală la înțelegerea personajului ei prin memorii, poezii sau articole. Pe lângă valența istorică a documentarului-portret, Distanța dintre mine și mine acționează ca o oglindă în care prezentul și trecutul sunt angrenate concomitent.

Iulia Vlad


Nina Cassian (Renée Annie Cassian-Mătăsaru; 27 noiembrie 1924 – 14 aprilie 2014) a fost una dintre personalitățile sonore pe plan artistic și politic ale literaturii române în perioada comunismului, fiind nevoită să plece în exil (1985) după ce textele satirice la adresa partidului au ajuns în posesia Securității. Aceasta a scris texte omagiale la comanda regimului ceaușist, dar opera sa se constituie, de fapt, dintr-un palmares consistent de poeme pentru copii și poezie contemporană cu tematici ca viața, iubirea, moartea, publicate în The New Yorker sau The Atlantic Monthly în perioada post-exil. A studiat pictura, literatura și muzica în București, iar după formarea academică vastă a publicat primul său volum de poezii, „La scara 1/1”, criticat vehement în revista Scânteia drept „poezie decadentă”.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Imaterialități: orașul spectral

Imaterialități: orașul spectral

Ce rămâne în urma noastră – Oase Solare

Ce rămâne în urma noastră – Oase Solare

Celule de bază: despre familie și alți demoni

Celule de bază: despre familie și alți demoni

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar