Queen of Hearts, Queen of Lies – sau despre viețile pe care le distrugi ca să o salvezi pe a ta

Echinox6 noiembrie 2020

Există unele relații la fel de încâlcite ca ramurile copacilor dintr-o pădure daneză. Apoi, există filme care le prezintă cu atâta măiestrie, încât nici la final nu știi să spui cu exactitate ce se află în sufletul protagoniștilor. Un astfel de exemplu este lungmetrajul regizoarei May el-Toukhy, Dama de cupă („Dronningen”/„Queen of Hearts”, 2019, Danemarca), un film premiat la multiple festivaluri de film din lume, inclusiv cu premiul pentru Cea mai bună regie la TIFF 2019, o peliculă care impresionează și rămâne adânc întipărită în mințile spectatorilor prin problematica abordată, jocul actorilor și asocierile vizuale cu care jonglează atât de subtil.
Dama de cupă spune povestea lui Anne (interpretată de Trine Dyrholm), o femeie a cărei viață și-o doresc mulți: are un soț iubitor (Peter) și două fete gemene (Frida și Fanny), iar pe plan profesional este o avocată de succes, specializată în cazuri de violență domestică și sexuală asupra copiilor. Însă, pentru că sub orice aparență frumoasă există și un strat de noroi, problemele din căsnicia Annei ies la iveală atunci când Gustav, fiul lui Peter dintr-o căsătorie anterioară, este exmatriculat de la școală din cauza problemelor comportamentale și vine să locuiască cu tatăl său. Adolescentul rebel și obraznic o intrigă și o provoacă pe Anne, dar aceasta știe să-și folosească abilitățile persuasive pentru a-l convinge pe băiat să coopereze cu membrii familiei și să se implice în activitățile cotidiene ale acesteia.
Lucrurile par să evolueze din nou într-o direcție armonioasă, însă stop-cadrul cu spirala amețitoare a scărilor care traversează clădirea firmei lui Anne prefigurează maelstromul de pulsiuni erotice în care cei doi se vor lăsa prinși. Pe măsură ce Gustav devine tot mai apropiat de surorile sale vitrege și tot mai deschis în discuțiile cu Anne, aceasta începe să-l perceapă ca pe un posibil înlocuitor al lui Peter, al cărui stil de viață o plictisește și îi trezește nevoia unei aventuri. Renunțând să se mai conformeze normelor sociale care îi îngrădeau spiritul liber, Anne își face un tatuaj, se bălăcește într-un lac alături de copiii săi și are parte de un moment kathartic atunci când dansează pe melodia celor de la Soft Cell, Tainted love. Versurile piesei („Sometimes I feel I’ve got to/ Run away/ I’ve got to/ Get away”) sunt și ele mai mult decât sugestive pentru următoarele scene: atrasă de Gustav, Anne îl seduce și cei doi devin amanți, filmul lăsând la o parte orice urmă de pudoare pentru a surprinde puternica atracție sexuală dintre ei.
Dar May el-Toukhy e realistă și a doua parte a peliculei ilustrează magistral atât complexitatea personajului Anne, cât și problemele etice pe care le ridică o astfel de relație. În momentul în care Gustav își dă seama că a fost folosit și că afecțiunea și interesul Annei pentru el nu depășesc pragul dormitorului, băiatul simte nevoia de a-și face dreptate și îi dezvăluie lui Peter întreaga situație. Într-o scenă care reprezintă probabil cea mai intensă secvență din lungmetraj, regizoarea ne aruncă în față realitatea murdară a lumii în care oamenii din vârful societății sunt dispuși să facă orice pentru a-și proteja statutul privilegiat și aparențele vieții perfecte. Adoptând poziția femeii disprețuite de copil pentru că i-a furat tatăl și intrând instant în rolul victimei, Anne se transformă radical în doar câteva secunde, negând vehement orice aventură cu fiul său vitreg și aproape părăsind furtunos casa în urma „jignirii” suferite. Vina este aruncată instinctiv asupra lui Gustav, iar Peter nu poate decât să își recunoască naivitatea și lipsa de discernământ atunci când Anne îl acuză, cu o referință subtilă și autoironică, că este „atât de ușor de manipulat”.
Poziția în care bărbatul ajunge pune într-o lumină stridentă și ambiguă dinamica de funcționare a familiei, ale cărei frâie sunt ținute în mod clar de Anne și de dorințele sale contradictorii. Dacă la început e de înțeles cum nevoile unei femei de vârstă mijlocie și monotonia unei vieți aparent perfecte o fac pe Anne să tânjească după energia proaspătă a lui Gustav, care o scoate din zona de confort și îi oferă noi perspective asupra lumii înconjurătoare, ferocitatea cu care ea își apără apoi tocmai „liniștea” acestei căsnicii deja distruse ne face să ne întrebăm, pe bună dreptate, ce își dorește de fapt. Finalul tragic subliniază un adevăr crud: într-o societate în care nimic nu este adevărat dacă nu poate fi dovedit, cei slabi sunt adesea prinși în jocurile manipulatorii ale celor care pretind că luptă pentru dreptate, dar își permit ilegalități atunci când dorințele instinctuale preiau controlul.
La granița dintre un thriller psihologic și o dramă de familie, Dama de cupă pune niște întrebări despre complexitatea sexualității feminine fără să pretindă un răspuns. Pe lângă povestea tulburătoare, imaginile spectaculoase, jocul actoricesc de excepție și ideile pe care le problematizează, filmul atrage atenția și asupra rolurilor de gen din relația agresor-victimă și felul în care acestea sunt portretizate în cinema.

Maria Barbu