Ce rămâne în urma noastră – Oase Solare

Ce rămâne în urma noastră – Oase Solare

După controversa etică din Notes From a Coma, Mike McCormack publică în 2016 romanul Solar Bones, tradus în acest an la editura Polirom de Veronica D. Niculescu cu titlul Oase solare. Cu toate că întreg mecanismul romanului e dezvăluit din primele sale rânduri, McCormack construiește un discurs sincer și plin de afect care captează cititorul. Astfel, Oase solare se află la intersecția dintre literatura națională, postmodernă și cea gotică, ca o reflexie a stării Irlandei de la vremea respectivă, fără pretenția de a fi o oglindă frumos lustruită pentru locuitorii săi. 

Esențial, romanul lui McCormack este constituit dintr-o singură propoziție, fluxul conștiinței lui Marcus Conway, aflat spectral pentru scurt timp în vechea lui casă din comitatul Mayo. Ca fantomă, Marcus își amintește de slujba sa ca inginer civil și toate obiceiurile induse de aceasta, de familie – fiind pe rând tată, soț, fiu, și frate – de comunitate, de propria masculinitate, toată identitatea sa revărsându-se peste text. Întrebat de ce a ales să folosească această tehnică narativă, mulți amintind de posibila influență a lui Joyce, autorul pune decizia pe seama naturii personajului: 

În momentul în care mi-am dat seama că Marcus decedase am realizat că prezența lui spectrală dictează stilistica prozei. Era evident pentru mine că textul trebuia să ia forma unui șuvoi continuu, din moment ce așa ar trebui să gândească o fantomă…fără să se poată opri de frica faptului că s-ar putea disipa. Așa că nu e, cum au numit-o unii critici, un flux al conștiinței, întrucât e mult prea cursiv pentru asta; mereu mi s-a părut că stilul acesta ar fi mai asemănător unui flux al post-conștiinței.

Ca cititori, urmărim gândurile lui Marcus și felul în care se conturează legăturile între vechile trăiri precum o serie de sinapse, declanșate fie și de o singură expresie. În contextul de față, revenirea lui nu are loc pentru a bântui, ci pentru a se rememora.  Fluxul gândirii începe în roman cu sunetul unui clopot care răsună în mintea lui Marcus, o vibrație a cărei propagare în spațiu este remarcată în text și, precum un sonar, dezvăluie întreg cronotopul în care are loc dislocarea sinelui său. Gândurile lui sunt puternic fragmentate, mai mult ca o înșiruire de flashback-uri întinse pe pagini întregi, păstrând totuși o structură constantă a discursului; amintiri răsună, imitând clopotul de la început, și curg astfel fără vreun filtru aparent, cu declanșări spontane. 

McCormack nu ascunde starea spectrală a personajului pentru a obține un factor de șoc, ci preferă să pună cititorul în fața faptului împlinit, mizând pe celelalte elemente ale textului pentru a produce efectul dorit. Momentul în care lui Marcus îi va fi permis de propria sa natură să înțeleagă starea în care se află apare doar atunci când își va îndeplini scopul, nedeclarat până atunci, de a rememora evenimentele care l-au adus în bucătăria sa. În loc să treacă prin ele progresiv, într-o oarecare ordine, toate sunetele și imaginile îl lovesc simultan, declanșând o altă serie la rândul lor, fără ca el să aibă răgaz nici măcar o secundă pentru a le diferenția în vreun fel. Astfel, pentru Marcus, singurul act care devine revelator este cel de reluare, fie că e vorba de o întâmplare sau de o emoție aferentă. 

Marcus parcurge multiple etape ale vieții sale, întorcându-se frecvent la meseria sa de inginer civil, înrădăcinată puternic în persoana sa. Prin ea face legătura cu orașul sau familia, dar și cu orașul, în mod special referindu-se la modificările la care a luat sau nu parte, conștient sau nu. Amprenta sa asupra lumii, cu toate că este evidentă doar în spațiul său restrâns, bine delegat, răsună precum clopotul de la început, departe de coordonatele sale. Această amprentă, relevată doar prin actul de reluare al lui Marcus, devine punctul de focus al romanului. Pe lângă viața de familie și reevaluarea rolurilor pe care le joacă în ea, un alt element care apasă asupra narațiunii este criza economică din Irlanda de la sfârșitul anilor 2000, numită popular „căderea Tigrului Celtic”. Cu toate că Oase solare trimite la acest eveniment, nu se concentrează asupra lui, ci îl lasă în fundal pentru a putea învălui toată acțiunea, punând presiune acolo unde este cazul. Discursul său nu lasă loc de aprofundare, ci alege în schimb să afecteze, apelând la trăirile rememorate de Marcus. Legat de zona urbană, Marcus reia diverse probleme de la serviciu, situații birocratice și alte episoade mundane, care au în spatele lor umbra crizei, intercalate cu crizele sale în familie care, inevitabil, îl aduc înapoi la oraș și construcții.

Spectrul din Oase solare nu bântuie și nu este observat în revenirea lui decât de cititor, privilegiat de această dată în a avea acces la conștiința fantomei și în a deveni imersați în ea. Din acest motiv,  nici nu poate fi percepută oricare altă prezență umană în text, doar umbrele din propriile flashback-uri. Astfel, orice urmă de materialitate dispare. Noua direcție a bântuirii ne oferă șansa de a trece peste experiența proprie a spaimei în favoarea erupției gândirii nonlineare a spectrului, capabili doar să cuprindem haosul dinăuntru și nimic din afară. 

Romanul lui Mike McCormack reconstruiește într-un mod aproape poetic viața unui om într-o singură după-amiază, deschizând, prin reunirea multiplelor fațete ale literaturii irlandeze contemporane, calea către o nouă etapă a acesteia. 


Oase Solare, 2020, Polirom

Jessica Brenda

Absolventă de Studii Irlandeze și fotograf de concerte, cu un interes pentru orice domeniu ce presupune descentrarea umanului.

Articole similare

Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”

Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”

Aurel Pantea – un poet al iscusinței execuției

Aurel Pantea – un poet al iscusinței execuției

De la periferia amintirii la zgura prezentului – cronică Olga Ștefan

De la periferia amintirii la zgura prezentului – cronică Olga Ștefan

O povestire banală într-un roman bun

O povestire banală într-un roman bun

1 Comment

Comments are closed.