Tații noștri – Alex Văsieș

Tații noștri – Alex Văsieș

După ce muncesc câteva zile împreună, bărbații își dau seama că sunt la fel.
Mai întâi privesc în jur, dorințele lor trec prin ziduri ca burghiele,
apoi aleg două tinere pătrunse de soare și le urmează plini de speranță
până când strada îi obligă să vireze, pierzând încă o șansă
de a-și recâștiga viețile, de a zace sătui și relaxați pe plaje private
în timp ce fetele râd la gluma cu muie și Moët, în timp ce marea se închide în noapte.
Și valuri, valuri calde de uitare, peste degetele încleștate-n remușcare.

Unul dintre ei își amintește: fiul său se bâlbâia explicându-i nervos
că nu mai poți, în 2020, să folosești metafora viperei atunci când vorbești
despre femei necunoscute, la intersecții, sau să bălești lung și scârbos după ele
și că totul vine din ura profundă, de neclintit, pentru femeia care l-a părăsit la 40.
Păi cum să-mi spui ce pot și ce nu pot eu, boss, când îmi rup spatele la zidit
ca să conduci mașina care o conduci și să nu dormi ca săracul sub stele?
Totul, tot ce vibrează în tinerețea altora, și mai ales cruzimea, îi arde pielea.

Înainte să adoarmă, celălalt își imaginează cum băieții le-ar fute în contul lui
deschis în anii nouăzeci la Banca Sexului și a Charismei Tăcute.
Mai întâi cel mic, moștenitor al pieptului lat și păros, străpuns adesea de durere.
Apoi cel mare, cu vocea subțiată insuportabil de plăcere, despre care
ani la rândul și-a auzit vecinele șoptind că e plin de scheme și fițe.
Acum îi spune: Tata, mi se pare că ai niște probleme care-ar trebui rezolvate,
dar eu nu te pot ajuta, pentru că am scăpat din plasa de dorințe.

În realitate, unuia îi place foarte mult să se lase hipnotizat de betonieră.
Cinci lopeți de nisip la una de ciment, apă și un pumn cu fibră de sticlă
care plutește ca o pulbere fină în întunericul centripetat.
Apoi lasă la ușă roaba plină și la sfârșitul zilei, când pășește în cameră,
simte cum febra îi coboară-n gambe și ochii i se umplu de lacrimi,
de parcă ar vedea pentru prima dată pereții strâmbi, tavanul coborât cu 50 mm.
A citit viitorul în pietre, și cât va mai trebui să rabde, și câte femei nu îi vor fi aproape.

Își ferește privirea, ca să calculeze ce le-a rămas de petrecut împreună
înainte de-a fi absorbiți din nou în familie, sub cerul ca o faleză pustie.
Unul c-o mie de euro în plus și cu salopeta mirosind a mentă sălbatică,
altul cu o casă de vară la care să se întoarcă părăsit în fiecare weekend.
Și își amintește că mâncau în tăcere pe mușamaua cu trandafiri înfloriți
și radioul mormăia discret despre revenirea lui Nicoliță la Steaua,
când mâna celuilalt i-a atins gâtul, întinsă după o musculiță de oțet.

Primul impuls a fost să se agațe de degetele lui, să le apropie de față și să apese,
pentru că erau reci și încleștate ca un lujer tremurând dintr-o altă noapte.
Dar dincolo de rigips, dincolo de zidurile întărite, izolate, din perna de aer
care nu lăsa căldura să scape, îl urmăreau ochii aprinși ai bărbaților casei,
așa cum îi văzuse cu ani în urmă, virili și transparenți, într-un vis din care nu mai plecase.
Și n-a făcut decât să privească semiluna deasupra iazului până ce dorința s-a dizolvat.
În apa murdară, ca de atunci în fiecare seară, știa că viperele mușcă și se bat.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Mara Cioroianu

Poeme – Mara Cioroianu

Poeme – Georgiana Bădescu

Poeme – Georgiana Bădescu

Poeme – Diana Gabriela Hrapciuc

Poeme – Diana Gabriela Hrapciuc

Poeme – Teona Galgoțiu

Poeme – Teona Galgoțiu

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar