Un fel de „transă șamanică”

Un fel de „transă șamanică”

Surprinzător și nu chiar debutul lui Ștefan Manasia în proză, dat fiind modul în care se mișcase până acum în poezie. Pe de o parte, Cronovizorul e un volum care mizează prea puțin pe momente poetice, așa cum probabil era de așteptat, unul care nu face abuz de adjective și imagini plastice (deși își are, fără îndoială, secvențele lui memorabile de poezie și picturalitate tranșantă). Maniera în care Ștefan Manasia își dozează aici elementul poetic, în acest roman departe de o structură convențională, se îndepărtează de calificativul definitiv al unei proze poetice.

Ușor de recunoscut e, pe de altă parte, în această narațiune care ar putea funcționa, la o adică, și sub formă de proză scurtă cu legături bine fuzionate, care adună toate textele înspre convergența aceluiași punct central, înclinația autorului spre detaliul fantastico-ermetic, aici chiar cu tentă SF, distopică („Refugiat” e exemplul cel mai clar), recuperabilă mai ales în textul „Călătoria”, un soi de lacustră bizară cu motive coloniale, care deschide volumul și obscurizează din prima orice tentativă preliminară de încadrare discursivă. E evidentă capacitatea fabulatorie a lui Ștefan Manasia, imaginația lui incandescentă, mereu la lucru, ce dă naștere unor astfel de episoade de o exuberanță nu doar la nivelul imaginarului, cât și la acela al stilisticii. Doar că nu e neapărat și definitorie pentru volum.

Aș zice că în proză, predispoziția lui Ștefan Manasia pentru spontaneitatea, ineditul și mobilitatea viziunii pierde teren în fața apanajului analizei. Cronovizorul e, chiar și-n ciuda structurii sale, neortodoxă, dedată experimentului, o narațiune foarte bine ținută în frâu, gândită cu atenție și suprapusă unei arhitecturi ce nu lasă loc de bâlbâieli sau prelungiri inutile. E un echilibru în modul în care prozatorul își organizează materialul, o coregrafie bine balansată a celor patru părți care compun „romanul”, ce reia în final ipoteza lansată în textul de început, acela dedicat pescăriței thailandeze Fa Ying și o lămurește. Ceea ce e cu adevărat surprinzător în proza aceasta și, mai mult decât atât, se suprapune cu fizionomia ei esențială, e modul de raportare la epic. Narațiunea e produsul prin definiție al unei percepții iremebiabil analitice, episoadele descrise de prozator au o densitate anume; observația alternează, aici, între un fond al realului ușor diaristic, în orice caz, cu o tentă ușor rezumativă, de bilanț, și notațiile ceva mai subtile, un „ceva” care trimite spre instinct de supraviețuire (al amintirilor?), mai ales în textele dedicate copilăriei, adolescenței și primei tinereți a naratorului comun al textelor.

Între „bucata” de început, lucidă și stranie, și ultima parte a Cronovizorului, „Sanctuar”, un soi de jurnal al naratorului adult, obsedat de pești de acvariu, romanul pestriț al lui Ștefan Manasia sondează o serie de puncte cheie ale biografiei acestui narator, un alter ego al prozatorului, de fapt: figuri emoționante ale trecutului („Bunica mea, Soljenițîn”), adolescența în orașul de provincie și primele experiențe erotice, musai și culturale, pentru că psihologia naratorului nu poate proceda altfel („Băiatul care și-a spus gnomi no sensei”), „amintirile dezarticulate” despre avatarurile copilăriei socialiste, cu evenimentele ei tragice și tot mizerabilismul specific perioadei („Edi”), la fel cum tot mizeră va fi și reconstrucția vieții de student („Verde ca malachitul”); la un alt nivel al biografiei, micile momente livrești ale naratorului („Ultimul film al lui Vlad Drăgoi”, „Ficțiune polară”), cele paternale („Skatepark”), câteva viniete turistice („Azulejos”, „Zei, turiști, migranți”) și, în fine, textele ușor random, care nu vin din irizare biografică („Ariel Jolie”, „Am văzut diavolii”, „Bruno Farhadi”), dar care radiografiază, și ele, mișcările extrem de vii ale personajelor.

Preocuparea asta pentru studiul amănunțit al unor situații, pentru surprinderea laturii spirituale a fiecăreia și a nivelului lor de adâncime, e calitatea cea mai notabilă a debutului în proză al lui Ștefan Manasia. Fără să alunece în încercări lirice, ori exagerări de orice fel, consistența reflecțiilor e meritul absolut al Cronovizorului și-o trăsătură care-l învecinează cu textele unui Alexandru Vlad, mai ales în povestirile lui de început, și mă refer aici mai mult la episoadele în care analiza lui Ștefan Manasia merge spre episoadele biografice ale cărții, unele de o melancolie difuză: „Într-una din zile îmi fac curaj și intru pe Gîrla Păcurarului, unde a mai rămas o baltă, mare și limpede, protejată de răchite bătrâne. Stau nemișcat, clenișorii roiesc sub lumina filtrată. Țestoarele ies pe cioturi albite, sculptate în nisip și mâzgă-ntărită. Întind gâturi enorme, capete înțelepte ca Yoda. Fericirea înseamnă să păstrez asta doar pentru mine. Fericirea e neputința plăcută de a vorbi despre ceea ce vezi. Filmul pe care nu-l vei proiecta nimănui niciodată. Ritul nupțial al cuirasatelor, pătrunse aici prin portal, în urmă cu milioane de ani. În numai câteva zile – lintița mozaicată pe cioturi, pe rădăcini, pe bețe înfipte în baltă. Sub care viața reptilelor continuă ca într-un ashram. Protejate și invizibile. Supraviețuiesc tehnologiei și poftelor noastre în cel mai neispititor punct.” Și în continuare, în același spirit încărcat de reverii deopotrivă personale și ecologice, definitorii pentru întregul proiect al volumului, confesiunea discret elegiacă, un argument de necombătut pentru tema memoriei, centrală în proza lui Ștefan Manasia: „Ajung să cunosc relieful luncii, hidrografia variabilă, cum nu le-am mai cunoscut în nici un an. Voi visa relieful modelat vara asta ani în șir. Umblu, prin vise, pe lunca insignifiant modificată, ani la rând. Mă crezi că uneori plâng? Că recunoașterea e al dracului de dureroasă? Mă-ntorc la Jupânești și, după alte inundații și modificări de albie, după defrișări, după fiecare izbucnire anarhică și luxuriantă a vegetației, eu recunosc tot locurile astea umile. Locurile unde am șezut și am fost fericit. Le visez, și mai departe, în viitorul întunecat. Vechiul dig din pietriș pe coama căruia stau seara și citesc Hemingway sau Camus, așteptând ca Amalia să treacă podul, abia reparat, între cei doi verișori. Să mă salute în timp ce fac pe indiferentul.” Fragmentul, citat din „Ochi de păun”, unul dintre textele cele mai încărcate emoțional, rezumă foarte eficient întreaga substanță a cărții.

Oricum, nu de puține ori, simțul ăsta analitic se consumă la Ștefan Manasia, așa cum aminteam mai sus, cu o finalitate cultural-livrescă, completările și intervențiile prozatorului, de cele mai multe ori rafinate și încărcate de referințe mai mult sau mai puțin subtile, trădând un substrat cult al reveriilor naratorului. Între aceste puncte de tensiune jonglează narațiunea, proiectată de cele mai multe ori, adică, sub forma unor situații acutizate, în care perspectiva uneori larger than life nu elimină în câteva locuri, în ciuda acestui proiect serios, expresia efervescentă, verva și ludicul stilizărilor.

Rămâne, per ansamblu, senzația că nimic din proiectul Cronovizorului nu e lăsat la voia întâmplării, că toate elementele inserate, chiar și-n ciuda aparentei lor disparități, conlucrează la un ansamblu bine regizat, cam cum îl descrie naratorul, inserând la un moment dat o reflecție a unui celebru autor islandez pe care merge să-l urmărească la o lansare, reflecție ce vorbește tocmai despre o astfel de abilitare scriitoricească: „[…] funcția romancierului e tocmai să exercite un tip de înțelepciune, o sagesse narativă, care ne proiectează – dacă vehiculul textual e perfect asamblat – într-un fel de transă șamanică, făcându-ne să ne simțim cum se simt probabil macacii japonezi din insula Honshu atunci când se îmbăiază iarna, în apă fierbinte, la izvoarele vulcanice, în onsen.” Nu știu ce și-a propus Ștefan Manasia prin proza din Cronovizorul, dacă și-a dorit o narațiune weird-emoțională, care să amestece, deopotrivă, euforia imaginarului cu episoadele dedicate narațiunii mizerabilist-bilanțieră ce urmărește punctele de maximă inflamație ale vieții naratorului.

Cert e că rezultatul e un amestec colorat de evenimente din care nu lipsesc nici fantezismul decorativist, nici reflecțiile existențial-retrospective cu un aer melancolic. Un mix cel puțin experimental, dar cu o coerență internă de necontestat. Cam în sensul transei șamanice descrise mai sus.

Andreea Pop


*Ștefan Manasia, Cronovizorul, Editura Polirom, Iași, 2020.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Imaterialități: orașul spectral

Imaterialități: orașul spectral

Ce rămâne în urma noastră – Oase Solare

Ce rămâne în urma noastră – Oase Solare

Celule de bază: despre familie și alți demoni

Celule de bază: despre familie și alți demoni

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

„Iza e o femeie realizată” – 98% Decizia corectă

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar