Cele mai bune albume ale lui 2020

Cele mai bune albume ale lui 2020

Citisem, în urmă cu câteva zile, un articol pe Bandcamp în care editorii explicau de ce au decis să renunțe la topul celor mai bune albume ale anului 2020, alegând, în schimb, să le organizeze, de această dată, în funcție de anumite categorii tematice și să încropească, în același timp, o listă alfabetică cu albumele esențiale ale anului. Motivul principal din spatele acestor decizii îl reprezintă tocmai lipsa de practicabilitate a întregului proces. A devenit, spun ei în continuare, aproape imposibil să alegi dintre sutele de albume lansate anual, mai ales în contextul în care s-au dereglat toate sistemele de referință stabilite anterior. Felul în care construiau listele era, deci, problematic, totul reducându-se la o chestiune de numere și mai puțin la o problematică ce ține strict de relevanța culturală.

Cu toate că încă păstrează o anumită ordine, lista noastră nu ține neapărat să spună că albumul x este mai bun decât albumul y sau că orice alt album lăsat pe dinafara topului ar fi mai slab decât celelalte. Ne-am gândit, în cele din urmă, la importanța fiecăruia și cât de bine reprezintă ultimul an. Am păstrat, bineînțeles, câteva dintre numele vehiculate și în cadrul premiilor Grammy, dar am ales și titluri mai puțin cunoscute care, într-un top alternativ, să zicem, s-ar fi aflat, poate, pe locul 30 dintr-un total de 50. Am ascultat toți deja Future Nostalgia de la Dua Lipa, coverul lui Miley Cyrus de la Heart of Glass și piesele virale de pe TikTok (cele semnate de Megan Thee Stallion par a fi momentan luate prin rotație) și nu e cazul să le reluăm aici. Nu putem decât spera că această listă ce conține, iată, cele mai bune albume ale anului 2020 reprezintă mai mult decât o simplă problemă de matematică, ci, ne place să credem, un dialog cu și despre gusturile fiecăruia.

10. María – Hwasa

După debutul răsunător pe care l-a avut cu single-ul digital Twit în Februarie 2019, Hwasa, una dintre membrele grupului de pop coreean Mamamoo, debutează cu primul ei album, María, în vara acestui an. Cele șase cântece se joacă cu genuri muzicale variate, de la latin pop, la R&B, dar ce pare să le unească într-un tot sofisticat e vocea catifelată și inconfundabilă a cântăreței, ce traversează multiple octave ca și cum ar fi ceva de o banală ușurință. Hwasa a luat parte la materializarea acestui album first-hand, fie prin scrierea versurilor, fie prin compoziția muzicală. Cât despre melodii în sine, ele variază de la creații ludice ce inspiră o stare de bine și confort, precum Kidding, la compoziții ceva mai dramatice care combină instrumentale orchestrale și voci saturate cu emoții pure, precum Why și LMM (Lost my mind), ultima dintre acestea fiind însoțită de un videoclip de o mare iscusință cinematografică. Popularitatea albumului, însă, îi este atribuită favoritei tuturor, María, title track-ul albumului, care cristalizează în mesajul său totalitatea emoțiilor exprimate prin acest debut muzical solo – acceptarea, iertarea și iubirea de sine. Un remediu instant pentru orice probleme legate de self-esteem.  

De ascultat: María, LMM, Why

9. Post Human: Survival Horror – Bring Me The Horizon

Da, chiar ei. Pe parcursul anului formația britanică de metalcore a scos două single-uri cu tentă distopică ce s-au bucurat de un mare succes, nu numai pentru combinația specifică dintre o linie melodică savuroasă și breakdown-uri numai bune de un headbanging la 3 dimineața cu căștile în urechi, dar și pentru faptul că reflectă starea generală de anxietate și revoltă rezultate din incertitudinea acestui an. Totul a culminat la sfârșitul lunii octombrie cu lansarea albumului Post Human: Survival Horror, care include și elaborează temele deja prezentate – vulnerabilitatea condiției umane și sentimentul de frustrare în fața unor forțe exterioare imposibil de controlat – unul din principalele mood-uri ale anului. 

Melodic vorbind, piesele variază de la experimente muzicale industrial precum Ludens și Parasite Eve, la metalcore și trancecore, precum Kingslayer, dar și la o doză de nostalgie prin intermediul melodiei Teardrops care aduce mult a stilul din Meteora de la Linkin Park.  Albumul s-a bucurat de o recepție excelentă chiar și de către fanii ceva mai mofturoși și elitiști, deoarece Survival Horror înglobează toate elementele caracteristice BMTH într-o compoziție impecabilă și de o forță irezistibilă. Dacă încă nu sună suficient de bine, artiștii featured dau lovitura finală, cu nume precum BABYMETAL, Amy Lee din Evanescence și Yungblud. Dacă The Independent l-a numit „un soundtrack pentru sfârșitul lumii”, o prietenă de-ale mele l-a descris ca un „album care mă face să fiu gata de combat”, iar eu sunt de acord cu ambele opinii.  

De ascultat: Kingslayer, Obey, Ludens

8. Punisher – Phoebe Bridgers

Între cartografierea afectivă a Californiei și expunerea propriilor neajunsuri, Punisher pare a fi continuarea firească a liniilor trasate pe Stranger in the Alps, mergând, totuși, mai departe de acesta, depășind toate așteptările. Ultimul album al lui Phoebe Bridgers te poate păcăli cu aranjamente minimale, care par perfecte pentru o sesiune de ascultat în cafenele (proiectăm, desigur, o scenă pre-pandemică), dar în spatele sunetului candid și vocii sale calde se află versuri precum Drift off on the floor / I drag you to the shore / Sweating through the sheets / You’re gonna drown in your sleep for sure sau When the sirens sound, you’ll hide under the floor / But I’m not gonna go down with my hometown in a tornado. Bridgers pare să se joace la marginea unei apocalipse, semnalând doar vechile lamentări și urmele pe care le-au lăsat în prezent, fără să le manifeste în contextul actual. Recomandăm videoclipul lansat recent de la Savior Complex, regizat de Phoebe Waller-Bridge. 

De ascultat: Savior Complex, Kyoto, I Know The End

7. folklore – Taylor Swift

După scandalurile din ultima vreme legate de drepturile de autor pentru vechile sale piesele, Taylor Swift a revenit în forță cu două albume anul acesta și pare să îi priască nemaipomenit de bine acest stil matur și melancolic. Cântăreața și compozitoarea americană se întoarce la originile ei folk, pe care le învăluie într-un acoperământ cald și delicat indie, moale și liniștitor. Nu pot descrie acest album decât prin senzații și stări, deoarece cuvintele par să nu îi facă dreptate. Piese precum mirrorball și august amintesc de seri de vară, cu un vânt plăcut, plimbări cu mașina cu geamul deschis și păr ciufulit de vânt, în timp ce my tears ricochet și cardigan aduc senzația de frunze uscate, apusuri înflăcărate, mâini calde și rouă ce strălucește pe gene. Betty amintește de primele ei albume country, un sentiment dulce-amărui de nostalgie, epiphany miroase a iarnă, a pârâuri curgând sub gheață și a soare făcând zăpada să sclipească, iar this is me trying se simte ca o îmbrățișare sau ca un dans în întuneric. Dacă alți artiști au folosit muzica ca mijloc de expresie a unor emoții înăbușite, Taylor Swift livrează, în schimb, un pansament, un zâmbet și un moment de liniște. În plus, ne încântă cu niște colaborări superbe cu Bon Iver, HAIM și The National. Poate sună puțin cheesy, dar nu mă așteptam ca folklore să fie the comfort album of the year. Turns out it is

De ascultat: cardigan, exile, the last great american dynasty

6. how i’m feeling now – Charli XCX

Cu toate că ideea unui album colaborativ, realizat pe Zoom în timpul pandemiei, poate părea o schemă superficială de marketing, how i’m feeling now e experimentul perfect pentru a vedea cât de mult poți duce PC music înspre pop fără să fie doar glitch-uri bubblegum și zgârieturi pe disc, dar și ce înseamnă câteva săptămâni de izolare cu chef de muncă. Charli lucrează cu toate uneltele pe care le poate găsi și, ca un adevărat milenial crescut pe internet, se descurcă cel mai bine într-un chatroom hiperactiv, indiferent dacă se ocupă de producție cu A. G. Cook sau lucrează cu fanii ei la versuri, cum e în cazul piesei anthems. Mai mult decât un răspuns instant la condițiile care l-au creat, how i’m feeling now își depășește contextul și devine unul dintre cele mai bine finisate și inventive albume din ultima perioadă. 

De ascultat: enemy, claws, pink diamond.

5. Visions of Bodies Being Burned – .clipping 

Deși trebuia să fie lansat la scurt timp după There Existed an Addiction to Blood, prima parte din seria horrorcore a celor de la .clipping, Sub Pop Records au amânat lansarea din cauza pandemiei. Intenționat sau nu, sezonul de Halloween al lui 2020 a fost cadrul ideal pentru atmosfera industrială a albumului, potrivit pe alocuri ca o coloană sonoră pentru un film slasher în spațiu. A doua parte a dipticului materializează anxietățile curente fără să le afișeze fățiș, iar livrarea sigură pe sine a lui Daveed Diggs (pe care e păcat să-l fi auzit doar în Hamilton) leagă toate influențele cu care .clippings se joacă. Conștient politic, autoreferențial și profund distorsionat, Visions of Bodies Being Burned se alătură peisajului acustic apocaliptic în care se găsesc multe dintre albumele esențiale ale lui 2020. 

De ascultat: Say the Name

4. KiCk I – Arca

Arca nu trebuie să dovedească nimănui cine este pe scena muzicală, fiind la momentul actual una dintre cele mai importante voci de pe scena muzicală, iar KiCk I e doar începutul acestei povești. Planificat până la ultima notă, albumul Arcăi încearcă, cu fiecare piesă, să depășească limitele celei din urmă, o metamorfoză care va continua mai departe de cele aproape 40 de minute. Într-un an cu lansări excelente în zona avant-pop, KiCk I e singurul care poate pretinde drept atributul de muzică a viitorului. 

De ascultat: KLK, Nonbinary, Mequetrefe.

3. SAWAYAMA – Rina Sawayama

O glumă de acum câteva luni era, în linii mari, „oare ce ce a vrut autorul să spună când  Rina Sawayama și-a numit primul album RINA și al doilea SAWAYAMA?” Lăsând ironiile deoparte, LP-ul de debut al lui Sawayama a fost umbrit de întreaga nostalgie din muzică pentru anii 70’ și 80’, atât pe posturile de muzică, cât și în cadrul premiilor din Marea Britanie unde Sawayama nu era eligibilă din cauza faptului că nu deține cetățenie britanică. Inspirat din estetica Y2K și saturat de elemente jpop, SAWAYAMA continuă explorarea identității artistei, demers început pe RINA, și interoghează relațiile de putere cu care aceasta s-a confruntat de-a lungul timpului. Chiar dacă trece de la nu-metal la dance în mai puțin de zece minute, albumul nu își obosește ascultătorul și nici nu îi impune vreun fel de pretenții. 

Declarații precum „următoarea prințesă pop” sau alte superlative de tipul acesta sunt doar dăunătoare și, ce-i drept, neinspirate, însă, prin piesele de pe ultimul său album, Rina Sawayama devine un reper în mainstreamul muzical, atât din punctul de vedere al meticulozității compozițiilor sale, cât și din cel al valorii pe care o oferă narațiunilor sale. 

De ascultat: Akasaka Sad, Comme Des Garçons, Tokyo Love Hotel.

2. Pastila – Irina Rimes

Într-un interviu cu Adrian Despot din primăvară, Irina Rimes vorbea despre cum a pregătit un album, aproape gata de lansare și mărturisea că nu crede că acesta va ajunge la radio, întrucât niciuna dintre piese nu e potrivită pentru formatul respectiv. Câteva luni mai târziu lansează Pastila, o colecție de piese trap pentru care a colaborat cu Bruja, Nane și Amuly, și devine, probabil, cel mai bun album românesc din 2020.  

Pastila este albumul pe care Rimes reunește influențele sale inițiale și intențiile muzicale actuale, jonglând elemente de jazz, hip hop, și crescendo-uri post rock. Trecând atât peste prejudecățile față de trap, cât și peste semnificația versurilor, ultimul album al Irinei Rimes este departe de a fi doar un  experiment al artistei sau o încercare de a-și însuși un nou stil muzical. Pastila arată dezvoltarea sa admirabilă—un exemplu printre alți artiști din mainstreamul românesc—, dar și ce înseamnă să fii stăpân pe propria capacitate de expresie. 

De ascultat: Bagă, Treci la nu.

1. Fetch the Bolt Cutters – Fiona Apple 

I’ve waited many years / Every print I left upon the track, has led me here; așa își începe Fiona Apple primul album după opt ani de liniște. Dacă Alwarda Ruxandrei Novac a fost cel mai așteptat comeback din poezia română contemporană, Fetch the Bolt Cutters e un cadou pentru vechii fani ai Fionei Apple, dar și o introducere ambițioasă pentru neofiți. Comparat prin cronici cu Tom Waits sau Kate Bush, albumul depășește orice urmă de influență și, chiar și atunci când pare să lucreze cu structuri complicate, experiența sa auditivă rămâne curată și bine echilibrată sau când textul pieselor este mult mai amar decât lasă sunetul să pară. Încă nu știm ce înseamnă un album perfect, dar Fetch the Bolt Cutters, în încăpățânarea de a nu lăsa niciun fir dezlegat, pare să se apropie tocmai de acea perfecțiune. 

De ascultat: Shameika, For Her

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Florile din vază

Florile din vază

The Absolute Pinnacle of British Zoomer Music

The Absolute Pinnacle of British Zoomer Music

Să privim Pământul în flăcări

Să privim Pământul în flăcări

Post-Punk Country Jazz

Post-Punk Country Jazz