Spre deosebire de proză, unde aparițiile remarcabile sunt în număr ceva mai scăzut, cantitatea volumelor de poezie însemnate e considerabil crescută și, în consecință, mai dificil de ierarhizat, mizele și direcțiile propuse fiind suficient de diferite și, în mare măsură, deja bine conturate. În ciuda neajunsurilor pe care le are, în genere, orice tip de clasament, am realizat, totuși, o listă a celor mai bune volume de poezie apărute în 2020. Nu am separat debuturile și antologiile de revenirile unor poeți deja confirmați, întrucât judecata noastră de valoare a constat în aprecierea volumului în integralitatea sa. – Revista Echinox

1. Gabi Eftimie – Sputnik în grădină (OMG)

„Laureat al Premiilor Sofia Nădejde la categoria Poezie, volumul lui Gabi Eftimie insolitează relațiile cadrelor naturale cu prezența umană, pariind pe coabitarea celor două instanțe și interceptând mai degrabă liminalul acestor conexiuni. Poate cea mai bună revenire de anul acesta pe scena poetică românească, Sputnik în grădină e un proiect care problematizează eșecul utopiei «naturii virgine», direcționând poetica spre un imaginar hibrid și electrizant. Industrializarea și amprentele umanoizilor alături de troli și bondari impun volumului o dimensiune eclectică stranie”. – Teona Farmatu

2. Ruxandra Novac – Alwarda (Pandora M)

„După mai bine de un deceniu de la legendarul său debut în ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri (Vinea, 2003), întoarcerea Ruxandrei Novac nu a putut decât să stârnească reacții și senzații dintre cele mai felurite. Dar, la finalul zilei, Alwarda rămâne un volum puternic și proaspăt. Ce se păstrează din vechea Ruxandra Novac? Spiritul nevrotic, încordat la maximum, care patinează pe granița fină dintre monolog distant și delir abisal. Pentru că mai întâi a venit adolescența, „[a]poi maturitatea, apoi, la 37, din nou adolescența”. Ce apare nou? În primul rând, o compactare tensionantă a traumei și a anxietății: prin sintaxa chirurgicală, prin forma austeră a prozei, prin imaginarul industrial sau tragic-calofil. În al doilea rând, dispare fantoma tranziției, care claustra tineretul anilor 2000. Aici, iată-ne migrând din București în Hafnir, din Istanbul în Detroit et al. Globalizarea e internalizată până la dezintegrarea oricăror stabilopozi. În lipsa lor, apar pulsiuni afective sinistre, care dezarmează și tulbură” – Mihnea Bâlici

3. Radu Nițescu – Satao (Max Blecher)

„Chiar dacă eliberat de notele umoristice, același «empirism miraculos» exersat în Dialectica urșilor îi așteaptă și de această dată pe cititorii lui Radu Nițescu. Fără să renunțe la formele fixe (vilanela, de pildă) ori la micile trucuri retorice (n-ar fi greșit să vorbim de secvențe de found poetry), morga falsului tratat științific a fost, totuși, înțelept lepădată. Cu ajutorul rimelor, a refrenelor și a repetițiilor, Nițescu semnează versuri cu puternice accente morale, lirica sa devenind acum una a «cadrelor interioare». În spațiul acestei estetici a defectelor, poetul schițează, iată, un anti-blazon: regrete, blocaje, eșecuri și, în fine, vinovății. Reprezentând o critică indirectă a vitalismului, unde realitatea însăși pare să-și fi trădat propriile incertitudini ontologice, poemele—până chiar și cele de dragoste—ajung să eșueze într-un colportaj narativ cu tonalități elegiace. Cu referințe minimale și-un activism de catifea, discursul capătă uneori forța ekfrazei și proiectează, în cele din urmă, o formă de solipsism apofantic. Catahreze, lamentări, terțete melancolice, epigrame, aforisme și alegorii – iată genurile, figurile și convențiile la care Nițescu apelează pentru a construi un soi de «marțianism» psihologic al decupajelor sale «naive și sentimentale». Metamodernism de cea mai bună calitate”. – Alex Ciorogar

4. Andrei Doboș – Carst (OMG)

„Acum unii o să zică: bine, dar volumul lui Andrei Doboș e practic o antologie, ce caută pe listă? Într-adevăr, majoritatea poeziilor sunt «reciclate» din volumele anterioare și doar o mică parte reprezintă material inedit. În același timp, este cel mai unitar și mai concentrat volum al autorului clujean. De ce? O dată, datorită selecției. Nu în sensul în care poetul a păstrat doar vârfurile din celelalte cărți ale sale, ci pentru că el a ales și potrivit, cu tact, doar ceea ce vibrează cel mai bine cu ecosistemul bogat și luminos din Carst. A doua oară, grație ordinii. Este un proiect abil structurat, în care fiecare secțiune conturează cu brio câte o fațetă a proiectului. Dar, fie că este vorba despre atenția pentru ambianță și natură, despre apropiere erotică și distanțare meditativă, despre compasiune și ecologie, despre intimitate și corp ori despre scientism și spiritualitate, delicatețea magnetică și precizia retoric-sinestezică prin care Andrei Doboș brodează asupra acestor subiecte sunt remarcabile. Cei mai cinici să nu se lase păcăliți: există o etică aici – legătura dintre om și mediu reîncepe să capete, după ani de instrumentalizare naționalistă sau decorativă, o expresie credibilă”. – Mihnea Bâlici

5. Deniz Otay – Fotocrom Paradis (OMG)

„Câștigător al categoriei Debut la ediția a III-a a Premiilor Sofia Nădejde, volumul lui Deniz Otay articulează și dezarticulează un discurs în aparență digitalizat. Umanizarea vocii, însă, provine din sondarea zonelor de entertainment existențial, unde mediile conversaționale și cele pseudo-abisale sunt cadrele unei utopii/distopii care ia amploare prin trucuri de limbaj. Simptomatic pentru generația milenialilor, Fotocrom paradis se arată drept o interfață ludică și hiperlucidă în același timp, volumul mizând pe evanescența refractară a subiectului uman și pe un subtil meșteșug formal”. – Teona Farmatu

6. Andrei Dósa – Expectativa luminoasă (OMG)

„Pe o suprafață scurtă (de aproape 40 de pagini, dacă luăm în calcul și ilustrațiile Alinei Andrei), poetul Andrei Dósa stârnește reacții în mod eficient: țese și destramă relații, păcătuiește cu gândul și își dinamitează căința, se destăinuie cu nonșalanță pentru a închide brusc ușa în urmă. La finalul poveștii—căci, legând fragmentele disparate și bine șlefuite ale proiectului, cititorul va descoperi o destăinuire pe cât de inconfortabilă, pe atât de eliptică—nu rămâne nimic altceva decât deziluzia unei «expectative luminoase». Căci ce altceva sunt reacțiile libidinale, fanteziile pe jumătate reprimate, sentimentele exhibate performativ dacă nu mărcile unei așteptări încordate și fără direcție pe «indicatorul dorinței»? O carte dureros de introspectivă: un exercițiu de deconstrucție emoțională”. – Mihnea Bâlici

Lucian Brad – Un om mai important decât oamenii (OMG)

„Lucian Brad debutează într-un mod cel puțin bizar, însă foarte interesant: dacă debuturile sunt, de regulă, individual(izant)e, prima carte a lui Brad e un proiect colectiv ingenios. Sfidând convențiile și mizând pe forța pe care o dă un grup poetic, și nu un singur autor, Un om mai important decât oamenii aduce în prim-plan atât plurivalența unor voci tinere, cât și acuratețea omogenității lor. Mizând pe un vibe generațional și pe neadecvarea la atitudini conformiste, volumul propune o colaborare fertilă, în care sound-urile, sentimentalismele luate în răspăr și inserțiile cvasi-filozofice alcătuiesc un periplu dialogic și cât se poate de deschis la viitoare dezvoltări și experimente”. – Teona Farmatu

7. Olga Ștefan – Civilizații (Editura Paralela 45)

„Cu o voce care oscilează permanent între melancolie și luciditate, subiectul poetic din Civilizații străbate zonele marginale pentru a-și camufla «autismul» emoțional. Olga Ștefan reușește să asambleze foarte atent «eul» disfuncțional în peisajul periferic: atmosfera sordidă, dezolantă a orașelor din «polistiren» sau «carton» devin expresia perfectă a instabilității afective. Se regăsesc anumite nuanțe neo-expresioniste și biografiste, recognoscibile și în volumele anterioare. De această dată, tonul grav detectează—cu o puternică acuitate (datorată adresării recurente la persoana a II-a)—umanitatea dezintegra(n)tă în gesturile provinciale, anulând, deci, mitul alterității și al regăsirii. Exercițiile de introspecție, când nostalgice, când (auto)ironice, asumă ipostaza unui subiect scindat și inadaptat care se recompune prin iluzia unui «celălalt»”. – Andreea Mîrț

Teona Galgoțiu – Mă uit înapoi și dispare (OMG)

„În lumea contrariantă a poeziei românești din 2020, debutul Teonei Galgoțiu pare că nu-și găsește locul. Nu pentru că ar da pe dinafară de experimentalism și extravaganțe. Dimpotrivă, la o primă lectură avem poeme simple, poeme candide, poeme triste, poeme cu rimă, poeme prefăcut-naive, poeme despre copilărie, familie, prieteni și sentimente. În altceva constă însă originalitatea surprinzătoare din Mă uit înapoi și dispare. Apar germenii unei poezii extrem de personalizate: o voce coerentă, cu timbrul deja format, care topește biografia, suprarealismul și autoironia într-un melanj unitar și bizar. Însă, sub tot acest echilibru jucăuș, în structura cea mai intimă a discursului, persistă o stare discordantă, anxioasă, absurdă: de parcă cineva îți tot „arată cerul râzând / și n-are niciun sens”. Un debut teribil și pătrunzător”. – Mihnea Bâlici

8. Vlad Drăgoi – Aer, păsări, bere (OMG)

„Deja recognoscibilă, vocea din Eschiva își duce mai departe mizele, afișând o ipostază de fascinație și de uimire în fața spectacolului pe care îl oferă lumea, în general, și natura, în particular. Biografemele sunt redate cu o anumită candoare, iar accesele de sinceritate și afectivitate nu cad în patetism, fiind contrabalansate de note umoristice. Adrian Schiop afirmă că Vlad Drăgoi își pune «haina franciscanismului»: într-adevăr, se pariază pe această «poză» a subiectului care încearcă să refacă legătura «originară», indestructibilă, dintre om și natură, ca răspuns la nevoia de a se complace în iluzia «împăcării cu sine». Poetul convinge și cu acest volum în care jocurile auctoriale relevă o voce autentică în bovarismul ei ironic”. – Andreea Mîrț

9. Moni Stănilă – Ale noastre dintru ale noastre (Max Blecher)

„Cu o privire extrem de lucidă, subiectul poetic din Ale noastre dintru ale noastre se proiectează ca martor al haosului și al absurdului care par să acapareze lumea. Astfel, în poemul fluviu care deschide volumul, orașul apare ca un organism viu, radiografiat de o voce care trece natural dintr-un mediu în altul, de la spații populate de corporatiști, la cele supraaglomerate de muncitorii din clasa de jos. În cea de-a doua secțiune a volumului, eul poetic își continuă discursul ca o meditație despre credință într-o lume desacralizată. Pornind de la această temă, poemele iau forma unor «rugăciuni». Moni Stănilă reușește să coboarea «solemnitatea» dialogului cu divinitatea la realitatea de zi cu zi și să îmbine foarte bine registrul religios cu cel al cotidianului. Este, cu siguranță, un demers curajos, care explorează o zonă prea puțin frecventată în poezia contemporană”. – Andreea Mîrț

10. Mihok Tamas – Biocharia. Ritual ecolatru (Fractalia)

„Volumul lui Mihók Tamás are o miză evidentă: configurarea profetică a naturii dintr-o perspectivă post (postumanismul, postadevărul). Elogiul adus ecosistemului ia forma unui manifest ecologist, nu mai puțin estetizant, care circumscrie tot soiul de fenomene, de simbioze ale regnurilor și de incantații transumane. Cu un imaginar care supradimensionează arealul faunei și al florei, medii destructurante pentru sistemele construite de om, biocharia propune o genealogie rizomatică a ființelor, un ecocentrism melancolic și eclatant”. – Teona Farmatu