Cele mai bune cărți de proză ale anului 2020

Cele mai bune cărți de proză ale anului 2020

La o privire de ansamblu, anul 2020 nu a fost unul neapărat fertil pentru proză. În afară de câteva confirmări și debuturi, acest sector nu a produs prea multe surprize. S-au consolidat, în schimb, anumite formule și s-au explorat, în același timp, zone care au fost adesea neglijate în producția locală. Criza editorială cauzată de situația epidemiologică mondială rămâne vizibilă în lipsa de efervescență a prozei românești (cu toate acestea, merită reținute aici câteva inițiative prozastice de a lua imediat „pulsul” pandemiei: este vorba de antologia Izolare, publicată de Editura Nemira, care reunește texte a 20 de scriitori contemporani, și Pandemia veselă și tristă de Florina Ilis, publicat la Editura Polirom). Iată, deci, încercarea noastră de a surprinde cele mai notabile cărți de proză ale ultimelor 12 luni. – Revista Echinox

1. Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci (Editura Trei)

„Cu dialoguri credibile și personaje memorabile, romanul poate trece, e-adevărat, drept un soi de frescă socială a tranziției postrevoluționare, însă și mai impresionante se dovedesc a fi, în cele din urmă, notațiile psihologice, comparațiile nu o dată briliante și, în sfârșit, acel subtil și inexplicabil filon metafizic ce pare că străbate întreaga carte. Chiar dacă oscilează între ironie și nostalgie, vocea narativă rămâne, totuși, pătrunzătoare de-a lungul celor peste 200 de pagini. Roman rural și de familie, Cât de aproape sunt ploile reci dramatizează puternice tensiuni intergeneraționale întrecute în intensitate numai de calofilia pasajelor descriptive. Cu focalizări inedite, povestea e condusă, parcă, după semnele naturii (realist, romanul ar putea fi ușor ecranizat), în aceeași măsură în care temele abordate—penuria, emigrația, conflictele domestice, trecerea timpului sau chiar alcoolismul—ajung să susțină atât suspansul discursiv, cât și speranțele protagoniștilor. Dacă nu punem la socoteală Solenoidul lui Cărtărescu, aș zice că avem de-a face cu cel mai bun roman apărut de la Soldații lui Schiop încoace.” – Alex Ciorogar

2. Ema Stere, Copiii lui Marcel (Editura Polirom)

„Câștigător al Concursului anual de Debut al Editurii Polirom și recompensat la Premiile Sofia Nădejde, romanul Emei Stere este un fel de parabolă care pornește de la «utopia» unei comunități agricole. Vocea narativă aparține unei corporatiste care se încăpățânează să creadă în lumea idilică și lipsită de griji la care ar putea avea acces devenind agricultoare. Romanul își duce mizele până la capăt, asamblând, cu o voce sigură și ironică, mituri comuniste (care par mai vii ca niciodată) și teorii ale conspirației (fără să lipsească de aici fenomenele paranormale). Surprinzător pentru un debut, Ema Stere reușește să construiască o rețea complexă de personaje, să jongleze convingător cu psihologiile lor și să ofere, așadar, o altfel de radiografiere a României postdecembriste.” – Andreea Mîrț

3. Simona Sora, Complezență (Editura Polirom)

„Maia, din Hotel Universal, revine și în acest roman al Simonei Sora. Cele două părți care îl alcătuiesc ar putea fi citite în orice ordine: în ambele protagonista apare ca martoră a unui mediu pe care încearcă, prin candoarea, dar și prin revolta ei interioară, să-l înțeleagă (o dată ca instrumentistă într-un spital din Deva, în comunismul anilor ’80, iar mai apoi ca infirmieră într-un azil de bătrâni din Elveția, după ’89). Simona Sora mizează pe simetria celor două componente: oricât de opuse ar fi aceste «lumi», concluzia la care ajunge Maia este că se află permanent prinsă între compromisuri, iar singura cale de supraviețuire vine odată cu zâmbetul din «complezență». Pendulând între trecut și prezent, între realitate și ficțiunile pe care și le construiește pentru a-și alimenta iluziile, Maia rămâne un personaj credibil și puternic construit. Totodată, Simona Sora reușește să sondeze din plin dimensiunea corporală prin plasarea acțiunii în spațiul spitalului, un adevărat teatru al relațiilor de putere, al abuzurilor și al compromisurilor”. – Andreea Mîrț

4. Dan Sociu, Pluto în Scorpion (Editura Polirom)

„Dacă în Uau (unul din cele mai importante volume de poezie de anul trecut) Dan Sociu intercala secțiuni prozastice, Pluto în Scorpion (prezentat ca volum de povestiri) pare a fi chiar o reluare și o continuare narativă, care revine la episodul «iluminării». Cartea este construită cronologic, de la proze plasate în copilărie, până la cele fixate în prezent. Sociu face și de data asta ce știe mai bine: explorează nesemnificativul, banalul și detaliile aparent irelevante (aspecte exersate și în volumele anterioare). Instabilitatea socială și emoțională fac loc acelor mici «miracole» cotidiene, care par să apropie vocea narativă de acea «esență» pe care o caută și care, iată, pare că îi este revelată încă din copilărie. De fapt, tocmai aici își găsesc punctul comun toate «povestirile» din volum: în acea căutare continuă care să ducă la «iluminarea» finală. Dan Sociu confirmă și cu acest volum ceea ce a demonstrat odată cu Uau: în cazul lui, formula (auto)biografistă se conjugă perfect cu filonul «mistic». Cel puțin la nivel literar”. – Andreea Mîrț

5. Moni Stănilă, Țipă cât poți (Editura Polirom)

„Destul de greu încadrabil într-o tipologie romanescă, Țipă cât poți e un volum aparte pentru proza contemporană românească, resuscitând niște structuri fixe—cele de basm—, care compensează o realitate compromisă. Mizele nu sunt mari, însă ironia și, în același timp, patosul vocii auctoriale conferă vitalitate întregului roman. Autoficțiune pluri-identitară, cartea lui Moni Stănilă sfidează, deci, módele actuale și, asumându-și o anumită marginalitate, propune revenirea la o serie de adevăruri subiective expuse și deconstruite deopotrivă pe terenul fertil al convențiilor cvasi-fantasticului”. – Teona Farmatu


6. Ștefan Manasia, Cronovizorul (Editura Polirom)

„Surprinzător și nu chiar debutul lui Ștefan Manasia în proză, dat fiind modul în care se mișcase până acum în poezie. Pe de o parte, Cronovizorul e un volum care mizează prea puțin pe momente poetice, așa cum probabil era de așteptat, unul care nu face abuz de adjective și imagini plastice (deși își are, fără îndoială, secvențele lui memorabile de poezie și picturalitate tranșantă) […] Cert e că rezultatul e un amestec colorat de evenimente din care nu lipsesc nici fantezismul decorativist, nici reflecțiile existențial-retrospective cu un aer melancolic. Un mix cel puțin experimental, dar cu o coerență internă de necontestat.” – Andreea Pop

7. Mihail Vakulovski, Tata mă citește și după moarte (Editura Humanitas)

„Construită în jurul unor relatări «despre copilăria sovietică și despre copilăria Uniunii Sovietice», așa cum ne spune autorul pe prima pagină, cartea amintește, pe alocuri, de volumul lui Vasile Ernu, Născut în URSS. Numai că aici perspectiva este a copilului care trăiește în anii ’70, în Moldova. Revizitarea comunismului prin prisma unei voci infantile nu este, în mod evident, nouă (fiind chiar o formulă recurentă în romanele postdecembriste care au aceeași miză). Mihail Vakulovski reușește însă refuzul nostalgiei – amintirile sunt povestite într-un ritm alert, cu umor și ironie, iar comicul și grotescul realității acelor ani survin în mod natural. Tata mă citește și după moarte reunește, în orice caz, o «colecție» de mituri și anecdote comuniste, unde realul sordid din lumea adulților este populat în lumea copiilor de mituri și eroi, de la Lenin, până la Iuri Gagarin și legendarul cântăreț Vîsoțki”. – Andreea Mîrț

8. Simona Goșu, Fragil (Editura Polirom)

„Recent apărut în colecția EGO.PROZĂ, volumul Fragil al Simonei Goșu reprezintă debutul acesteia. Deși nou-venită pe scena literară actuală, proza scurtă pe care o propune nu dezamăgește, captând atenția cititorului încă de la primele rânduri prin chiar ușurătatea sintactică a discursului narativ. Fiecare poveste impresionează printr-o aparentă inocență a situației, ca, apoi, pe măsură ce cititorul avansează în lectură, să descopere adevăratele dimensiuni înfiorătoare pe care volumul le explorează”. – Ema Aniței


Bonus. Reeditarea unor hituri ale generației 2000:

Băgău de Ioana Bradea (Editura Humanitas) și Pizdeț de Alexandru Vakulovski (Editura Polirom). Cele două romane oferă un portret realist al României din perioada tranziției, din perspectiva a doi studenți la Litere: Andreea, care lucrează la o linie de telefonie erotică, respectiv tânărul care vine din Chișinău la Cluj. Ca alți colegi de generație, cei doi autori surprind în mod lucid atmosfera precară, peisajul dezolant și instabilitatea social-afectivă cu care s-au confruntat în peisajul postdecembrist. Lectura celor două e, în orice caz, un bun exercițiu de „măsurare” a distanței (estetice și ideologice) care ne desparte de momentul 2000.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Cele mai bune cărți de istorie, critică și teorie literară ale anului 2020

Cele mai bune cărți de istorie, critică și teorie literară ale anului 2020

Top 10 Literatură străină din 2020

Top 10 Literatură străină din 2020

Cele mai bune cărți de poezie ale anului 2020

Cele mai bune cărți de poezie ale anului 2020

O poetică a redescoperirii sinelui

O poetică a redescoperirii sinelui

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar