
O poetică a redescoperirii sinelui
Tantrismul indigen și contopirea cu natura într-un prezent post-sentimental (simplificat de multe ori până la abolirea referențialului în poezia contemporană) îl fac pe Bogdan Tiutiu să devanseze amnezia lumii în care trăiește, fără a recurge la o mistificare patetică. Manifestându-se în canevasul bucolicelor sau a haiku-urilor, imaginarul folcloric și pe alocuri arhaizant se alipește obsesiei pentru spiritualitatea orientală în noul său volum, Grădinile Neumarkt și alte poeme (Fractalia, 2020).
Valențe ecologice și spiritualitate orientală
Abordarea panteistă preferată de Tiutiu ocazionează valența ecologică a liricii sale, exprimată prin citatul din Robinson Jeffers, de la începutul volumului: ,,(..) Frumusețea lucrurilor s-a născut înainte de/ ochi, suficientă sieși,/ frumusețea care sfâșie inimi (…)”. Pasivitatea orgasmică a experienței – ,,fără comenzile somato-motori,/ doar gândurile în rugăciune & mantră” – este un mijloc de apropriere a esenței materiei prin refularea expresiei politice a poeziei și prin depășirea funcției sale aparent utilitară în combaterea consumismului și spargerea establishmentului.
Puternicul lirism și pătrunzătoarea imagistică a Grădinilor Neumarkt au deja capacitatea autonomă de a impresiona, depășind în conținut și formă convenționalul poeziei actuale. Corolarul abundent de referințe la spiritualitatea orientală, cu multe concepte obscure taoiste sau trimiteri la Han-Shan, Ikkyu, Ryokan, Basho, ermetizează expresia, golind-o de castitatea campestră care individualizează lirica poetului.
Lumea satului și societatea postcapitalistă
Paroxismul volumului îl reprezintă poezia frumusețea ta e dragostea din mine, din cel de-al doilea grupaj. Având o puternică funcție biografică, poemul surprinde întregul univers conceptual al scriitorului, de la celebrarea peisajului rural din zona orașului său natal, Turda: ,,spațiul împănat al munților/ cu fâșii umbroase de pădure, steiuri de stâncă-falus în soare”, până la o interiorizare consubstanțială cu organicitatea veșnică a naturii: ,,frumusețea eternității: EU SUNT,/ dragostea din mine/ cel care vede pernițele compacte ale mușchiului-de-pământ-furculiță/(…) cel care a auzit dăngănitul vacilor în ceață/(…) cel care a pus mâna în apă/ la rădăcinile copacilor/ în miezul dulce al mâlului/ și a lăsat râul/ să-i urce pe brațe”.
Spre deosebire de primul său volum, Sundial, Grădinile Neumarkt relevă o șlefuire a expresiei, o esențializare a stilului.
Noul volum apare ca o extensie a unor poezii sau a unor versuri din Sundial, varii legături fiind sesizabile: ,,corpul tău a lipăit în mine –/ ai fost răcoare/ și m-ai cernut” cu cel mai frumos poem de dragoste: ,,mă întuneci”. Un alt exemplu este elementul confesional din legare: ,,eu vin din această lume/ în care folklorul plânge/ pe beaturi electro”, continuând în Grădinile Neumarkt: ,,Îmi place vechea lume a satului,/ ondulația ritmică deal-vale, organicitatea și rânduirea (…)”.
Al treilea grupaj reprezintă o colecție de haiku-uri, care descriu un an calendaristic, colectând nostalgia experiențelor ratate, impactul electrizant al cotidianului: ,,țânțarii pișcă luna/ din baltă,/ degeaba încerc să-i vântur” și surprinzând, totodată, peturile Neumarkt în centrul reveriilor cangrenate, ca un simbol tragi-comic al noii societăți postcapitaliste și postumane, o lume sintetică care pătrunde încetul cu încetul lumea idilică a satului românesc: ,,pe străzi Neumarkt/ în parcuri, lângă biserici –/ inima noastră Neumarkt” sau ,,la umbra prunului, un sătean/ îmi arată drumul/ cu o sticlă de Neumarkt”.
Găsindu-și alinarea în ,,miezul lămurat” al rămășițelor nealterate ale naturii și practicând o poetică a transcendenței, Bogdan Tiutiu devine acel ,,homo-humus”, care se reîntrupează în pământul originar oferind prin noul său volum, Grădinile Neumarkt și alte poeme, mijloacele evadării din urbanul carnavalesc și regăsirea unei frumuseți ,,suficientă sieși”.