„Păsări ce nu aparțin niciunei națiuni” @BIEFF.10

„Păsări ce nu aparțin niciunei națiuni” @BIEFF.10

Festivalul Internațional de Film Experimental București BIEFF și-a desfășurat cea de-a zecea ediție între 24-29 noiembrie, într-un format hibrid, reunind evenimente offline cu proiecții online. Înglobate sub tema A Brave New World, unele dintre cele mai importante și apreciate experimente cinematografice ale anului au propus publicului explorarea și chestionarea unor subiecte actuale, precum identitatea, migrația și violența. Prin filmele selectate, s-au putut vedea formulate noi perspective asupra utopiilor și distopiilor lumii contemporane. Totodată, prin investigarea unor noi forme de reprezentare, prin experimentarea diferitelor mijloace de expresie și prin imaginarea unor scenarii alternative ale prezentului, festivalul s-a dovedit a fi și anul acesta un spațiu de celebrare a producțiilor cinematografice cu adevărat inovatoare. În continuare, voi prezenta două din filmele premiate care, deși pornesc de la teme și formule diferite, aduc în discuție interdependența dintre granițe și identități.

„O excursie în subconștientul nostru”

Recompensat cu marele premiu BIEFF 2020, filmul They parlaient idéale (Laure Prouvost, 2019) propune, așa cum ni se spune de la început, „o excursie în subconștientul nostru”: câțiva performeri pornesc într-o călătorie care se dorește a fi o celebrare plină de frenezie a unui spațiu și a unui timp în care granițele (de orice tip) sunt anulate. Drumul devine o căutare evazionistă și hedonistă a unui viitor alternativ care să succeadă prezentul actual. Mai vechiul ideal iluminist al „cetățeanului universal” devine posibil, astfel, într-un cu totul alt sens,  prin punerea la lucru a unui imaginar aproape postuman și prin transgresarea oricărei urme de  individualism.

they_parlaient_ideale1.png

Producția pare că materializează ideea de subconștient colectiv pentru că protagoniștii, deși aparțin unor genuri, naționalități, rase, generații diferite, își anulează orice urmă de identitate individualizată. Se formează între ei un fel de interconexiune vizibilă în modul în care poveștile, vocile, ritmurile și idealurile lor se îmbină între ele pentru îndeplinirea unui scop comun. Dar conexiunea nu este doar de ordin uman: se oferă spațiu și celorlalte tipuri de morfisme, unde privilegiate par a fi entitățile acvatice. Metafora unui corp fluid devine funcțională pentru a descrie montajul eclectic și complex care îl provoacă pe privitor la imaginarea unor alte forme de trăire a libertății, dacă nu în realitate, cel puțin la nivel de imaginar.

Așa-zisa excursie pornește din Nanterre și își are punctul final în Veneția. Regiunile traversate nu funcționează însă ca locuri identificabile (din punct de vedere geografic, istoric, social etc.), ci ca fundal care completează ideea delocalizării identitare. Personajele și peisajele prezentate funcționează mai degrabă prin asocieri libere și oferă demersului, în acest mod, anumite nuanțe psihedelice. Cu toate că se propune o „celebrare” evazionistă, sunt amintite „marile” evenimente și probleme politice (revoluția industrială, încălzirea globală, migrația), însă nu pentru a fi problematizate sau combătute în mod direct. Rămân omniprezente pentru că ele conduc, de fapt, la imperativul imaginării unui viitor alternativ. Laure Prouvost ne propune, așadar, un scenariu care se construiește pe măsură ce granițele realității sociale se estompează și manifestările subconștientului câștigă teren, iar „actorii” devin, așa cum ni se spune în final, expresia unor „păsări ce nu aparțin niciunei națiuni”.

„Ca să înțelegem mai bine sistemul, trebuie să coborâm”

Ideea de graniță apare și în BAB SEBTA (Randa Maroufi, 2019), care a primit premiul pentru Cel mai bun regizor. Scurtmetrajul pornește de la problema migrației ilegale și a contrabandei pentru a investiga modul în care funcționează un sistem vamal. De data aceasta, subiectul este ancorat geografic și social: vama este cea de la Ceuta, care reprezintă o enclavă spaniolă situată pe coasta marocană a Africii (cunoscută mai ales din cauza contrabandei intense). Ne aflăm, astfel, într-un punct care intersectează atât limbi, rase, naționalități diferite, cât și clase sociale.

bab_sebta2.jpg

La început, camera panoramează imaginea de sus: se văd mulțimi de oameni, un rând nesfârșit de mașini, iar pe fundal se aud știri despre ilegalitățile care se petrec în vamă. Apoi, camera coboară și, printr-o mișcare de travelling, începe să traverseze spațiul, pentru că, așa cum ni se spune în voice-over, „ca să înțelegem mai bine sistemul, trebuie să coborâm”. Granițele se compartimentează, în funcție de oamenii care le populează și de tipurile de mărfuri care trebuie controlate. Se pun la lucru câteva convenții din filmul documentar: pe lângă perspectiva observațională, li se oferă „voce” și câtorva migranți care povestesc despre măsurile de control (abuzive și violente) la care sunt supuși de fiecare dată. Tot de la „firul ierbii” ne sunt livrate și câteva povești ale grănicerilor. Pe acest fundal sonor, camera continuă să se miște printre locuri și oameni: sunt surprinși copii care se joacă sau oameni care își repară mașina, tocmai pentru că scurtmetrajul are ca miză și surprinderea dimensiunii personale (alături de cea politică), a rutinei care se formează într-un astfel de spațiu.

Îmbinarea perspectivelor arată cât de naturalizată devine violența. Nu poate fi vorba de solidaritate, nici din partea grănicerilor, dar nici între migranți, pentru că frontiera devine mai degrabă un teatru al relațiilor de putere. Cea mai simptomatică este, în acest sens, surprinderea unei ambuscade (unde mișcările camerei devin bruște și alerte): granița capătă dimensiunile și statutul unui organism viu, de unde fiecare vrea să se elibereze cu orice preț.

La final, se revine la perspectiva panoramică. Sunt surprinse aceleași rânduri și mulțimi, iar alegoria devine evidentă: oamenii par a fi de fapt mărfurile așezate pe banda rulantă a frontierei, pentru că politica măsurilor de siguranță conduce, în cele din urmă, la dispariția oricărei urme de umanism și transformarea acestui loc într-o arenă în care sunt reafirmate constant diferențele de clasă și statut. Imaginea de sus, cu liniile atent trasate între diferite spații, se transformă într-o hartă, care, tot în sens alegoric, vorbește despre  limitele prezentului. 

Andreea Mîrț

Studentă la Facultatea de Litere. Interesată de literatura română contemporană, postmodernism și film.

Articole similare

Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”

Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”

Aurel Pantea – un poet al iscusinței execuției

Aurel Pantea – un poet al iscusinței execuției

De la periferia amintirii la zgura prezentului – cronică Olga Ștefan

De la periferia amintirii la zgura prezentului – cronică Olga Ștefan

O povestire banală într-un roman bun

O povestire banală într-un roman bun