În ultimul deceniu, proza contemporană românească a virat spre o direcție a traumelor colective și a individualității escamotate de un context istoric opresiv sau cel puțin inoportun, mizând mai degrabă pe conjuncția (încă fertilă) dintre mediul atroce și parcursul formativ al subiectului, decât pe sondări abisale sau pe ficțiuni fanteziste. Cu alte cuvinte, trama romanescă problematizează efectele nefavorabile ale unui context socio-istoric asupra traseelor personale, angrenând tot felul de chestiuni tabu în virtutea unor urgențe mentalitare insuficient tratate. Cert este faptul că miza se concentrează tot mai mult pe dimensiunea realistă pe care o dobândește o astfel de proză, ceea ce nu înseamnă neapărat că perspectiva narativă trebuie să fie una obiectivă. De la biografismul minimalist al nouăzeciștilor, pe care îl regăsim mai târziu la Lavinia Braniște (v. cronica lui Mihnea Bâlici din Observator cultural despre Sonia ridică mâna) și mizerabilismul douămiist din Băgăul Ioanei Bradea sau din Soldații lui Adrian Schiop, fără a ocoli, desigur, proza realist-obiectivă a Gabrielei Adameșteanu, și până la realismul ocultat al Simonei Sora (v. Complezență), avem de-a face cu un apanaj ideologic ce deviază și fracturează traiectoriile protagoniștilor.
Recursul la scene cât mai veridice prin cinism, cruzime, ironii flagrante, atitudini morale amendabile, decoruri mizere și note de dramatism constituie câteva dintre trăsăturile unei proze în cadrul căreia hibele sistemelor sociale agresează biografiile umane. Apelul la un „realism” hard cu accentul mutat asupra condițiilor brutale și nesigure care obstrucționează dimensiunea intimă și cea profesională ale indivizilor, precum și asupra reacțiilor imediate ale acestora la discordanțele istorice, nu numai că dă roade pe plan autohton, însă revitalizează atât perioade traumatice ale trecutului (îndepărtat sau mai recent), cât și formule prozastice care păreau să-și fi consumat arsenalul. Este acesta și cazul Alinei Nelega, care se impune ca prozatoare de vârf cu volumul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat[1], roman curajos, necruțător și cu mize mari.
O panoramă (de)tabuizată a dictaturii ceaușiste: homosexualitate, rasism, viol
Câștigător al Premiului „Observator Cultural” pentru Proză (ediția 2020), romanul Alinei Nelega oferă programatic o panoramă a dictaturii ceaușiste. Structurată în trei părți, în funcție de trei perioade ale ultimului deceniu de comunism, considerat și cel mai întunecat: 1979-1983, 1984-1987 și 1988-1989, cartea radiografiază lucid și savuros (datorită patosului ironic și naturaleții dialogurilor) grotescul social-politic al epocii. Așadar, scheletul romanesc e unul foarte simplu, ritmul evenimențial, alert, iar chestiunile problematice, cât se poate de evidente și asupra cărora, din fericire, se plusează. Altfel, romanul ar fi riscat să rămână la stadiul unor platitudini deja mult explorate de proza românească.
De-a lungul a aproape 400 de pagini, volumul o are în prim-plan pe Cristina Nemeș, încă elevă de liceu, în clasa a XII-a, îndrăgostită de colega sa Nana. Ex abrupto, lectorul asistă la sărutul clandestin dintre cele două liceene care se ascund în „veceul fetelor”, unde răsfoiesc și o revistă Playboy. Așadar, un început de roman cât se poate de promițător. În ciuda prenumelui ales destul de riscant (întrucât deja există o Cristina memorabilă în Interior zero al Laviniei Braniște), protagonista se confruntă ineluctabil cu spaimele terorizante și sila, până la greață, ale constrângerilor din epoca socialismului ceaușist.
Avem de-a face, așadar, cu un personaj complex, al cărui comportament deviază de la norma unilaterală și e, nu o dată, persecutat. Pe scurt, fire relativ nonconformistă—cu aspirații la o carieră de scriitoare liberă să spună și să scrie orice—și cu orientare homosexuală, Cristina e victima cvasi-revoltată a toxicului angrenaj politic și e marcată (dacă nu chiar mutilată) de cel puțin patru evenimente majore: violul (mascat sub aparența unui acord tacit și în urma căruia rămâne însărcinată) săvârșit de Traian Popa, agent securist; relația eșuată cu Radu (fratele Nanei); incidentul scabros cu „tovarășul arhitect” (tatăl lui Radu), care provoacă un incendiu în sala profesorală a școlii unde Cristina preda; și, nu în ultimul rând, revenirea de la mare (întreruptă de insolația lui Ștefan, fiul ei), moment în care protagonista e victima unui rechizitoriu (din cauza incendiului deja mediatizat pe plan internațional) de la care o „achită”, ca într-un cerc vicios, același Traian Popa care o abuzase sexual. Totuși, ceea ce e remarcabil în construcția protagonistei este evitarea plasării ei într-o postură de victimă permanentă. Deși, în mare parte, doza de optimism e una forțată și, mai ales, sarcastică, Cristina reușește să fabrice măcar (dacă nu chiar să și-l aproprieze de-a dreptul) un discurs, în perspectivă, fericit: „I am alive, spune cu voce tare, sunt în viață, sunt tânără, am douăzeci și doi de ani, azi am mâncat”.
În ciuda tutoror statuturilor și a etichetelor pe care trebuie să și le asume, Cristina refuză să își aroge întocmai victimizarea, ceea ce salvează narațiunea de la o dimensiune patetică și edulcorantă, dincolo de pasajele (nu puține) retorice, de altfel, impecabil construite. De la o pradă sexuală, șoricel cu care „e distractiv să te joci”, femeie divorțată, deposedată apoi de propriul copil, lesbiană, profesoară care încearcă să nu cedeze „coruperii” de către părinții elevilor cu produse greu accesibile în comunism, până la nickname-ul alegoric Crocodila (pe care ea însăși și-l creează), protagonista pare a fi atât marioneta ideologiei de stat, cât și a familiei, a cercului de prieteni, piloni care, contrar așteptărilor, destabilizează și intoxică traseul fetei. Ce face Cristina în toată această nebuloasă eroi-comico-tragică? Încearcă să își păstreze demnitatea și adevărul, în ideea în care „cândva o să scrie despre asta, mult mai târziu, când o să fie bătrână, iar cuvintele n-o să mai fie periculoase, până atunci o să țină minte tot, chiar și lucrurile pe care vrea să le uite”. Prin urmare, supratema acestei aglomerări de experiențe traumatice e reprezentată de drama păstrării cât mai fidele a adevărului lor (căci mult mai grav a fost „violul care i-a necinstit camera secretă”, unde își păstra manuscrisele), pentru a fi redat mai târziu, pariu pe care știm că scriitorii postbelici l-au pierdut, întrucât, după 1990, literatura de sertar scrisă în perioada dictaturii nu a existat de fapt. Alina Nelega restituie brutal, în manieră exhaustivă, subterfugiile, miniciunile și terorile ascunse publicului dintr-o epocă de mult încheiată, dar care s-ar putea să pară o distopie interesantă și atractivă în viitor, perspectivă din care romanul are de câștigat din plin.
Nu e mai puțin neglijabilă nici problematica rasismului de sorginte naționalistă. Cum deja se anticipează prin toposul Ardealului, cei doi poli sunt, în principal, românii și ungurii, ipostaziind, din ambele părți, prejudecățile și clișeele unor mentalități și ele corupte de ideologii naționale și personale. Atitudinile rasiste, discriminatorii și violente prin limbaj (cel puțin) sunt mutuale, alimentându-se reciproc și creând, de cele mai multe ori, scene burlești. De pildă, în episodul excursiei camaraderești din munții Călimani, asistăm la o confruntare româno-maghiară cu argumente patetice, de cea mai joasă speță, care nu fac decât să dezindividualizeze protagoniștii și să-i propună drept exponenți ai unui malaxor fals al socio-politicului: „cum vorbește lumea că sunt plini munții de arme furate sau rămase din război și ungurii stau la pândă, la o adică scot armele și ne iau Ardealul. Ce-aveți, măi, cu noi? îl întreabă pe vecinul ei […] io n-am nimic, zice el, am avut chiar o gagică româncă în armată, la Slobozia. […] Și Péter îi răspunde că, de la Trianon încoace, ungurii își urlă durerea-fantomă, ca infirmii cu membrele amputate [..] dar voi n-o să puteți înțelege asta niciodată, nu? Pe urmă ea se simte lovită și înșelată, fiindcă e româncă […] am ieșit să mă piș, baszdmeg, zice ea, în munții voștri, că nici să se pișe omul nu-l lăsați, el o privește aiurită, cine nu te lasă? – voi, ungurii, voi, ăștia cu rezistența în munți, io?”. Și așa mai departe.
Analiza ar fi, desigur, mult mai amplă, astfel încât s-ar putea identifica niște pattern-uri în privința rasismului și a incongruențelor dintre cele două popoare, dar, fără îndoială, esențial rămâne faptul că, la nivelul microstructural al cercului de prieteni, ideologia e una de formă sau, cel mult, cu un conținut deformat, fals, bruiat de prejudecăți și de constructe transmise generațional. Până și între prieteni, într-un periplu montan, ideologicul ocultează prezentul. În plus, obsesia romanescă a Alinei Nelega pentru un prezent „mocirlos” e cu atât mai pregnantă, cu cât obsesia protagonistei pentru viitor e mai concretizată, la nivel discursiv, prin stilul indirect-liber, de narator: „Totul pentru mâine. Secretul fericrii e să trăiești mâine, astfel ziua de azi devine îndepărtată” sau „Când o să se termine, când o să moară iubitulconducător, viața ei va fi o pagină albă, curată […] când n-o să mai trebuiască să mai meargă la revista aia studențească de wannabe, o să aibă timp să scrie”.
Resuscitarea mizerabilismului
Dacă direcția poetică a mizerabilismului douămiist a apus deja de mulți ani, devenind, fără îndoială, una revolută, formula prozei mizerabiliste reprezintă încă un teren fertil pentru autori. Alina Nelega alege, dincolo de temele tabu, o stilistică similară, în aceeași notă abruptă și hiperdemocratizantă. Discursul în stare brută, dezinhibat și perfect firesc în logica evenimențială e poate cel mai important aspect al romanului și ceea ce fluidizează narațiunea.
Întregul volum e traversat de mirosul de veceu, dezinfectant, igrasie, vomă, alcool etc., intoxicând și visceralizând biografiile a cel puțin două personaje, Cristina și Nana, cu deosebirea că cea din urmă se complace deseori în atmosfera mizeră, demonstrându-și, de fapt, oportunismul și frivolitatea de actriță în devenire. Atât pasajele referitoare la relația homosexuală dintre cele două tinere, cât și violul sunt încadrate în contexte sordide, scârboase, violente, generatoare de repulsie și greață. Așadar, sexualitatea și feminitatea (cu tot arsenalul ei: menstruație, maternitate, relația cu o altă femeie) sunt livrate în parametrii marginalului scabros. Intimitatea, atât cât există, e sondată prin aceleași filtre mizerabilist-viscerale, veceul fiind, probabil, locul cel mai sigur și, totodată, cel mai reiterat în roman.
Ce e interesant și particular la mizerabilismul Alinei Nelega? Latura plasticizantă a acestuia, susținută de pasaje precum cel în care miliția și administratorul intră cu forța în apartamentul sordid al Cristinei pentru o verificare, în urma descoperirii unui fetus mort în zona respectivă, lucru care necesita controlarea tuturor fetelor tinere dimprejur: „administratorul nu se mai poate stăpâni și își face o cruce largă, în spatele celor doi, ochii lor trec din Nebraska, prin Colorado, în Minnesota, se opresc în North Carolina, unde două muște fac sex nestânjenite, bărbatul le pocnește cu sete și umple toată Virginia de sânge și de ceva alb scârbos, poate ouă nefecundate de muscă. Le întinde cu palma pe toată Pennsylvania, până la New York”. Fascinația individului e trezită de o hartă a lumii atârnată pe perete, iar combinația dintre cele două dimensiuni: larghețea de tip evazionist a lumii de hârtie și mizerabilismul minimalist al scenei sexuale dintre două muște e simptomatică pentru hegemonia maniacă a ideologiei de stat.
De altfel, începutul romanului e marcat de umilirea Cristinei de către dirigintele clasei unde ea și Nana sunt colege, trase la răspundere acum pentru episodul cu revista Playboy. Imaginea metonimică a pantofilor de dimensiuni mari ai directorului, care se mișcă amenințător sub ochii plecați și umili ai Cristinei – așadar, raportul dominator-dominat –, e semnificativă pentru un elitism instituționalizat abject și patriarhal, pe care autoarea îl descrie din perspectiva privirii de jos, cea a fetei, sub forma unui joc grotesc de-a victima și agresorul: „Începe zeloasă să-l frece cu batista, dar în loc de asta îi murdărește mai tare, acum o pată serioasă de sânge cu muci se întinde pe botul crem, ce dracu’ faci, se sperie pantofii, se retrag, se scutură, stângul pleacă reflex spre capul ei și bombeul rotund o lovește în nas, osul moale pocnește, îi dau lacrimile exact în secunda în care pornește urletul”.
Deși romanul nu are neapărat o dimensiune marginală, specifică prozei mizerabiliste, căci Cristina pare să aibă și niște privilegii (chiar dacă nu și le cunoaște de la început și nici nu le caută în virtutea menținerii demnității) – călătoria cu avionul la București, nedivulgarea orientării ei homosexuale de către Popa Traian, apartamentul închiriat – protagonista este, în primul rând, marginală din punctul de vedere al sexualității considerate greșite („Homosexualitatea se pedepsește penal – și, cu secera, direct la gâtul ei: ești lesbiană, Cristina? Asta nu-i bine, nici pentru tine, nici pentru prietena ta”), ceea ce o plasează în galeria unor Adi sau Alberto din Soldații.Poveste din ferentari de Adrian Schiop. În al doilea rând, atitudinea ei de permanentă frondă (mai mult sau mai puțin afișată) o condamnă la excluderea atât din mediul social, cât și din cel familial.
Evanescența subiectului și alienarea finalului
Pariul Cristinei constă în ipoteza reușitei sau a nereușitei de a publica la un moment dat o carte despre toate aceste subterfugii și ingerințe care i-au amputat biografia prin abuzuri fizice și psihice. Cu alte cuvinte, să demaște minciuna universală în care se scaldă societatea românească a epocii, în care „creierele tuturor erau subordonate Organului, trebuia să asculți de Organ, comanda la Organ, Organul cel mai mare, cel mai tare, decide tot, Organul te vede, Organul te aude, Organul te păzește, te pedepsește dacă ai greșit”. Și, se pare, pariul e pierdut, mânuit ingenios de un narator obiectiv și detașat. Cu toate acestea, înaintea povestirii pentru Ștefan, episodul evanescenței până la dezintegrare a subiectului uman e destul de nerealist conturat, producând un decalaj inoportun dintre evenimentele crude și mutilante prin care trece Cristina și acest final similipoetic și idealist: „așa că pleacă pur și simplu printre copaci, dă de câteva ori din aripi și se ridică peste oraș, sus, foarte sus, mult mai sus decât credea că poate zbura vreodată, își dă ochii peste cap, se privește pe sine cum se înalță, frumoasă, uriașă, liberă, vâslind ritmic din poalele paltonului, nu simte niciun regret, nicio durere, bucuria o cuprinde, e relaxată și fericită, gata, s-a terminat”.
Romanul Alinei Nelega se încheie sub forma unei povești pentru Ștefan (ultima poveste pentru ștefan), un short story destul de facil ales, care diluează doza de realism atroce a prozei și intensitățile minimalist-mizerabiliste pe care le reliefase în prealabil. Deși e interesant cum problematica homosexualității, mai precis cea a relației dintre lesbiene, e alegorizată în scop didactic (pe scurt: basmul are în centru ideea unei relații sincere dintre două soții: o lurlugeană, adică o ființă cu pielea transparentă, și o femeie „foarte frumoasă și de treabă”), autoarea recurge, cu note de patetism, la un final deloc radical, îmblânzit și nu tocmai adecvat mizelor mari ale cărții. Universul concentraționar, cu micile lui nișe riscante și ilicite, e, în fond, deconstruit, pas cu pas, într-un stil visceral și peremptoriu, iar ceea ce propune romanul, printr-un perspectivism pe alocuri părtinitor față de protagonistă, e fața nevăzută a vizibilului din timpul dictaturii „iubitului conducător”. Deși relația problematică și pasibilă de pedeapsă penală în epocă dintre cele două fete e subiectul rămas în suspensie pe tot parcursul cărții, Alina Nelega nu îl duce până la capăt, alegând calea alegoriei aplatizante pentru ceea ce se arăta la început nucleul tare al romanului.
[1] Alina Nelega, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Polirom, Iași, 2019.
Fotografie: TM/FORTEPAN
Teona Farmatu
Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.
