Calcan – Nikki Dekker (fragment)

Calcan – Nikki Dekker (fragment)

Traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu

Plutesc cu fața în apă și stau nemișcată. Să nu atrag atenția, să nu irosesc energie. Să mă las doar să atârn. Să expir lent, foarte lent. Balonașele urcă bolborosind și mă gâdilă pe obraji.
În ultimul moment, corpul meu va tremura, stomacul mi se va strânge doar pentru a-mi obliga gura să se deschidă și în acea clipă, îmi voi ridica, determinată și liniștită, capul din apă și voi trage adânc aer în piept.
„72 de secunde!” nu va striga nimeni.
E o competență care nu te duce nicăieri în viață. Sau poate doar mai aproape de tine.

Stau așezată pe fundul piscinei și mă uit în sus la oamenii care trec pe lângă mine, înotând nestingheriți. Cu vârfurile degetelor mângâi chitul grunzuros dintre plăcile de faianță.
Când mi-am dat seama? Am știut mereu și nu știu încă. În amintirea mea, totul se întâmplă în același timp. Mă văd ca pe o colecție de polaroide etalate unul lângă celălalt pe frigider. Secundele în care s-a apăsat pe declanșator reduc întreaga poveste la câteva imagini: în asta stă la mine în poală, în asta merg pe coridor, în asta stau la marginea ringului de dans, atunci când o fostă prietenă de la școală îmi povestește că e lesbiană, iar eu spun: „Cred că și eu un pic.”
Mereu m-am priceput să-mi țin respirația.

&

Ușa din spate e deschisă și din când în când intră o briză. Stau pe scaunul de birou hipermodern cumpărat de curând de tata, la calculatorul hipermodern pe care-l avem de un an: o mingiuță albă cu un mâner înfipt în ea, pe care se sprijină un ecran mare. Biroul e suficient de lat cât să-mi încapă cu ușurință picioarele încrucișate pe tăblia mesei. În afară de o cutiuță de chibrituri, e gol. Gambele, alunecoase de la transpirație, mi se freacă una de cealaltă.
Suntem în 2003.
„Non c’è, non c’è vita per me.”
Pe rând, aprind chibriturile, mă uit cum fiecare flacără coboară spre vârfurile degetelor, iar apoi le sting.
Aștept rezolvarea unei probleme pe care nu știam că o am.
„Senza riposte ai miei perché adesso cosa mi resta di te.”
N-am nici cincisprezece ani și sunt deja nostalgică, ascult o melodie pe care nu o înțeleg și mă imaginez mică, stând pe bancheta din spate a Volkswagen-ului: îmi sprijin capul de geam, felinarele lasă dâre pe cer. Tobele și corul din fundal sunt cam prea convinse de misiunea lor.
Așa-mi petrec vara: pun CD-urile tatălui meu și-mi pierd vremea pe net cu un joc gratis, în care trebuie să fac să explodeze niște bile colorate, trăgând în ele cu altele de aceeași culoare. Nu e un joc la care să pierzi sau să câștigi. Doar mergi mai departe. Fiecare explozie îmi dă energie. Trag iar. Fredonez melodia. Iau un chibrit nou. Deschid fereastra de MSN, unde apar și dispar numele prietenilor mei, înconjurate de emoticoane cu trandafiri și curcubeie. Non c’e non c’e. Jitske e online. Jitske e offline. Thijmen e online. Anne e online.
„Te-ai pupat cu Lisanne? Pe bune?”
„Nu,” scriu eu.
„Ea zice că da.”

&

În câteva minute, calcanul poate imita cu precizie culoarea împrejurimilor sale. Ochii bulbucați, amândoi în partea de sus a corpului plat, privesc de jur împrejur, iar creierul trimite semnale către celulele de culoare din corp, care, în baza acelei informații, fie se umple, fie se golesc de pigment. Atâta timp cât nu înoată, este aproape imposibil să distingi cu ochiul liber un calcan pe fundul mării. Abia atunci când se pune în mișcare, îl vezi.

&

Ne alegem o familie, construim o casă și-i facem surorii mai mari o piscină în curte. Când se lasă înăuntru, sânii de Barbie într-un bikini strâmt ating apa, iar ea înoată bras, punem jocul pe pauză și înlăturăm scara. Mă uit la păpușica cu mâinile în aer, cu semne mari de exclamație deasupra capului, furioasă, speriată, imediat face, în sfârșit, liniște.
The Sims e o prescurtare pentru The Simulated. Oamenii făcuți, imitați. Nu sunt reali. O întreagă generație a crescut, chinuind și ucigând alter ego-uri. Metodele cele mai inventive și mai des folosite se discutau pe forumuri. Iscăm o ceartă, dăm foc la casă, ne luăm douăzeci și trei de câini și-l închidem pe tată în dormitor, pe post de exercițiu pentru viața de adult. Ea vine imediat. Devenim oameni. Sau, în orice caz, ne prefacem deosebit de convingător.

&

Un bilețel mototolit pe preșul de la intrare: nu mai suntem prietene. Fetele vorbesc între ele despre ce au spus celelalte fete. Încă din generală ne plimbam de la o casă la alta și aruncam în cutia poștală scrisorile pe care scriam cine pe cine nu suportă. Uneori te iei și tu după altcineva, alteori scrii singură cuvintele jignitoare. Prietenia e un lanț pe care în unele dimineți ți-l pui la gât și-n altele îl lași în dulap.
Anne spune: „Am întrebat-o cu câți oameni s-a pupat și a zis trei: Jordy, Bas și cu tine.”
Sau poate că asta vine mai târziu. Poate că stau pur și simplu la calculator și din boxe iese muzica fadă ca de lift de la The Sims. Îi amenajez o casă lui Tony, care poartă un lanț de aur și e timid. Îi pun o masă de pinball în bucătărie.
Fratele meu mai mic vine acasă. Geanta de fotbal miroase a fire de iarbă rupte, a deodorant de adolescent și a transpirație uscată. O așază lângă mine.
„Băieții din echipă zic că ești lesbiană.”
Mă uit încruntată la el.
„Ce tâmpenie mai e și asta,” zic.

&

Calcanul se naște ca orice alt pește: un trunchi oval cu două aripioare și o coadă, cu gura în partea din față a capului și câte un ochi în fiecare parte. Când atinge pubertatea, ochii își schimbă poziția. În timp ce oasele i se deplasează ca să-l facă mai plat, ochiul din stânga se mută în partea dreaptă. În câteva zile i se decolorează pielea: burta îi devine albă și spatele nisipiu, grunjos, ca să se camufleze perfect cu împrejurimile. Stă în nisip, pe fundul mării, de nerecunoscut. Ochii sunt ca două pietre negre care acum văd totul diferit.

&

Aliniez chibriturile, pun capetele arse când în sus, când în jos. Îmi legăn picioarele pe tăblie, bat ritmic cu degetele pe masa din lemn, ca să nu trebuiască să scriu la tastatură.
„Ce altceva ar fi trebuit să fac?”
Te-ai fi putut încrunta. Ai fi putut invoca dreptul la privacy. Ai fi putut să inventezi pe altcineva. Ai fi putut să închizi chat-ul și să spui că ți-a căzut netul. Părinții ar fi putut să intre în camera ta. Ai fi putut să-ți faci temele. Ai fi putut să refuzi să răspunzi. Ai fi putut să spui: „doi”. Ai fi putut să suprimi latura aia a ta, să o reduci la tăcere, ai fi putut să-ți coși gura cu forța. Cu pumnul. Nu, ai fi putut să spui, asta nu se întâmplă în realitate. Nu, ai fi putut să-ți spui singură, tu nu exiști. Ai fi putut să strângi din maxilar și să zâmbești.

 &

BBC-ul a construit o replică a unei sufragerii într-un acvariu marin: gresie alb-negru, tapet în dungi și un șezlong cu picățele. E o încercare pentru cefalopode: maestre ale camuflajului, care nu-și schimbă doar culoarea, ci și structura. Își dilată papilele sau aripioarele când împrejurimea le-o cere și ajung să arate ca un buchet de alge, o bucată de corali, ca fundul nisipos al mării sau ca o stâncă cu anemone.
Cefalopodul se așază pe jos, se face alb-negru și încearcă diferite modele: un covor zebră sau un dreptunghi alb pe spate. Caută mai departe și observă că cel mai ușor se camuflează cu șezlongul. Spatele i se transformă într-un model cu floricele.
Acest exercițiu nu e unul nevinovat. Cefalopodul se adaptează ca să poată ataca. Alunecă invizibil pe fundul mării și suflă în nisip. Prinde animăluțele speriate cu tentaculele rapide, iar ele dispar în gura lui în formă de cioc.

&

Când trec pe coridor, cu ghiozdanul Kipling albastru și plin, atârnat de un umăr, vin pe rând la mine: dacă e adevărat, dacă chiar, că au auzit, dacă eu nu cumva – iar eu le închid gura. Le povestesc ce s-a întâmplat: cum ea a început să mă pupe, din senin, ba chiar a încercat să-mi bage un deget, în timp ce eu deci chiar deloc n-aveam niciun chef. Că n-am povestit nimănui pentru că nu voiam să se ia ceilalți de ea, dar că acum totuși trebuie să clarific una sau alta. Singura lesbi din școala asta era ea. Nu eu am pornit chestia asta.
N-aș zice că sunt populară, dar am mai mulți prieteni decât Lisanne, așa că dinainte să înceapă pauza de prânz, toată lumea știe povestea. Iau un KitKat Chunky din automat, îmi arunc la gunoi sendvișurile și o iau de la capăt cu întreaga poveste. Atâta timp cât publicul e interesat, îmi recit monologul.
„Nu vreau să fiu nasoală,” spun eu. „După mine, e super ok să fii lesbiană și nici nu mi se pare grav c-a încercat să se dea la mine. Dar că după aia urlă în gura mare că a venit din ambele părți, asta pur și simplu nu-i adevărat.”

&

Rușinea e mai mare și mai perfidă decât mi-aș fi imaginat-o. Nu se exprimă printr-o privire coborâtă și prin obraji înroșiți sau prin bâlbâieli, ci prin formulări necugetate – „regret dacă ție ți se pare că” – și printr-o plasă de povești care le ține laolaltă. Mi-e rușine de ceea ce s-a întâmplat cu Lisanne și mi-e rușine de ce i-am făcut Lisannei și mi-e rușine că m-a lăsat să fac asta și mi-e rușine pentru ce-am devenit și pentru ce-am făcut din Lisanne.
După jumătate de an vine la școală cu plasturi la încheieturi. Șoptitul, foșnetul gâturilor în pelerinele de ploaie care se întorc abrupt și apoi râsul când cineva o oprește pe hol, îi smulge plasturii și vede că nu-i nimic acolo. Piele albă, netedă.
Iar eu îmi amintesc încă senzația fină pe care mi-a lăsat-o pielea ei pe burtă.

&

Fiecare amintire se petrece pe coridorul din clădirea liceului meu, care a fost dărâmat. Văd acel coridor în vis. Faianța verde cu galben de pe pereți. Nu trebuie să dau examene, nu trebuie să stăpânesc materia. Locul meu nu e aici. Atunci de ce sunt aici? Stau și mă uit la orar și nu știu încotro trebuie s-o iau. Coridorul e din piatră, orice sunet lasă un ecou. Faianța, cuierele, locul unde se întâlnesc patru holuri și astfel din toate părțile poate apărea câte un spectator, cineva care să mă privească în trecere și să-mi spună: a fost prima fată care te-a pupat și tu ai transformat-o într-o mincinoasă.

Privesc înapoi în timp și văd cum mă descompun în mici stropi, care se ridică, încep să se învârte unul în jurul celuilalt, iar eu mă deplasez prin memoria mea, deasupra podelei din linoleum verde din sala de sport, unde sunt trasate terenurile de fotbal, de baschet, de volei, de badminton și de hochei, dar liniile în interiorul cărora trebuie să stea copiii, rămân invizibile, simt cum mă ustură juliturile de la rațele și vânătorii și încep să mă învârt atât de repede încât devin magnetică precum pământul, atrag întreaga istorie spre mine și lumea mă trage înapoi, asta nu e treaba ta, asta e dincolo de tine, dar totul va dispărea în gura mea care spune tot mereu aceeași propoziție: „După mine, e super ok să fii lesbiană”, îmi ridic brațele, despart marea și privesc: e calcanul, străduindu-se să respire.


Ilustrație: The Devil’s Artisan

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poena Damni (Fragment) – Dimitris Lyacos

Poena Damni (Fragment) – Dimitris Lyacos

Feruginos – Silviu Borș

Feruginos – Silviu Borș

Poeme Gabriela Vieru

Poeme Gabriela Vieru

Poeme – Maria Rotaru

Poeme – Maria Rotaru