Cronici | Literatură

Din structură

Mihnea Bâlici30 ianuarie 2021

La o primă lectură, Alwarda (Pandora M, 2020) Ruxandrei Novac – „cel mai așteptat come back din poezia română contemporană”, după cum afirmă (fără să exagereze întru totul) Mihai Iovănel pe coperta volumului – pare să fi dus la ultimele consecințe câteva dintre direcțiile identificate în ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri (Vinea, 2003), abandonându-le pe altele. Există două mize complementare. Prima este cea de internalizare a globalizării, iar a doua – de dispersare a interiorității. Totuși, acestea nu pot explica în totalitate efectul stilistic pe care pariază volumul de față. Valoarea și originalitatea unui proiect precum Alwarda nu vin doar din anvergura temei, ci și din structură.

De pildă, la nivelul formulei literare, filonul așa-zis „neoexpresionist” din poezia autoarei a câștigat, în sfârșit, teren în defavoarea celui autobiografist, penetrând toate nivelurile discursului. Cu alte cuvinte, tranzitivitatea și directețea narativă dispar aproape cu totul. Când sunt prezente, ele sunt utilizate doar pentru încadrarea unor proiecții anecdotice, despre care nu se știe sigur dacă sunt reale, imaginate sau halucinate. În schimb, ce rămâne este evocarea unor pulsiuni afective pe cât de ambigue, pe atât de intense. Această „dezancorare” biografică aduce cu sine, în mod paradoxal, interiorizarea radicală a eului. Cristina Ispas observă foarte bine „schimbarea persoanei întîi plural de atunci (care făcea trimitere la grupul de prieteni sau la întreaga generaţie, de fapt) cu persoana întîi singular de acum”. Solipsismul prin prisma căruia este privită lumea din Alwarda este o marcă definitorie.

Mai interesant, pare că latura narativă s-a evaporat odată cu o modificare tematică evidentă. Dacă în ecograffiti Novac deplângea provincialismul din România anilor 2000 („Pe pachetul meu de ţigări scrie / london paris new york / dar în inima mea scrie românia”), visând la stiluri de viață bovarice și occidentale („vreau pornografie şi igienă / în mijlocul unui deşert nuclear. / Şi vreau bani şi abţibilduri lisergice”), acum personajul din Alwarda și-a depășit condiția: „Nodul sud, adică un capăt al dragonului, s-a blocat / undeva în esteuropa”. Probabil că o analiză geocritică ar dovedi că spațiile menționate în volum acoperă aproape întregul mapamond. Subiectul nu mai este claustrat într-un colț de lume fără orizonturi. Dimpotrivă, se împrăștie, migrează haotic, este în tranziție – orizonturile sale sunt fluide.

„La marginea prăpastiei”
Ipostazierea subiectului este una specială. Conștiința care controlează vocea acestui volum nu este coerentă de la un capăt la altul. Dimpotrivă, vocea din textele de față se află pe muchia fragilă dintre monolog interior și delir, dintre limbaj articulat și flux al conștiinței. Este tulburător modul în care este realizată această intercalare a registrelor. Pare că personajul din Alwarda este constant pe punctul de a pierde controlul (discursiv, emoțional, neurochimic etc.): „și dacă la un moment dat peretele de sticlă se fisurează / ușor? Și dacă se sparge? Și dacă atunci ești la 5 000 de / metri deasupra pămîntului? Și dacă ești doar pe o mică / platformă de 1 m pătrat? […] și dacă ai obține puțin control? Dacă controlul / nu ajută, dacă nimic nu ajută, dacă tehnicile tale sînt / insuficiente, dacă ești cu adevărat pierdut?”. În fond, întregul proiect mizează pe așteptarea încordată și anxioasă din preajma unui dezastru irațional, neîncadrabil. De aceea, metafora predilectă a volumului este „alwarda, / floarea de la marginea prăpastiei”. Tematizarea subtilă a tulburărilor psihice din ecografitti devine aici un centru de greutate poetic. Fragilitatea este interpretată ca o revenire la un stagiu dereglat, adolescentin: „Apoi a venit adolescența și a mers până la un punct […] // Apoi maturitatea, apoi, la 37, din nou adolescența”, „Jocuri care nu se fac. / Reacții deturnate. Pubertate în cap. Distrugere în corp”.

Abia în acest punct se face simțit expresionismul grav și coeziv al Alwardei: această stare de tulburare perpetuă nu este descrisă, ci reconstituită din interior, cu precizie și acuitate. O dată, prin motivele recurente pe care le accesează; astfel, putem identifica și indexa multiple arii relevante de imaginar ale volumului. A doua oară, prin formă – adică prin modul în care sunt co-asamblate aceste elemente de imaginar pe mai multe nivele: al sintaxei, al așezării în pagină și al volumului per total. Să le luăm pe rând.

„Între cald și rece”
La un moment dat, vocea din Alwarda spune: „Sunt atîtea grade între cald și rece, trebuie să / îl găsești pe cel precis, al tău, toată viața ta depinde / de asta”. Autoarea va reveni adesea la această dihotomie simbolică rece—cald. În chip similar, putem afirma că există doi poli opuși între care oscilează imaginarul proiectului de față: unul „rece” și unul „cald”, fiecare având câte o funcție distinctivă.

Polul „rece” cuprinde acele categorii de imaginar care sugerează dezumanizarea perspectivei și refuzul patetismului. Este sesizabil în fragmentele în care tonul discursului devine precis și tăios, amintind mai mult de un registru oficial, formal, științific decât de unul literar-beletristic: „În fostele vămi dintre țări instalaseră laboratoarele / secrete în care produceau somnul pentru diferiți / oameni din lume cărora le era greu să se susțină în / timpul zilei”. Scopul este de a dezbăra experiențele intime de orice urmă de biografism. Trăirile interioare sunt transpuse prin prisma mai multor metafore din sfera non-umanului. Astfel, polul „rece” are o funcție ermetică: el codează sensibilitatea subiectului. Câteva dintre categoriile lui principale sunt: 1) imaginarul anatomic, chimic și mecanic, la nivelul căruia sunt reduse afectele complexe: „Body liquids era doar limfa, ceva incolor ce rămîne / în spate”, „cu creierul amorțit de apă, ca într-o mașină sigură […]. Cea mai puternic blindată, adică pur și / simplu etanșă”; 2) imaginarul urban și post-industrial, prin care este sugerată atmosfera austeră a volumului: „Au fost instituții perfecte, acum sînt / drumuri gudronate și clean. Stai în mijlocul lor”, „Ghost town. Rx. Detroit”; 3) imaginarul geografic și global(izat), care cuprinde atât pleiada de toponime (București, Hafnir, Istanbul, Anvers, „sudamerica”, Bayou etc.), cât și instrumentarul tranzitului (cu autostrăzi, vămi, jet lag, road trips ș.a.); 4) imaginarul abstract și conceptual, care încearcă să explice fenomenele psihice prin formulări mai degrabă tehnice, sistematice, matematice: „Desigur sunt sisteme de protecție care se autogenerează și cad”, „Ești în structură și se desfășoară în limite”, „înainte de panică și de liniile ei albe, geometrice”.

Acestor fragmente de imaginar li se opune polul „cald” al volumului – mai exact, este vorba despre o dimensiune calofilă, aproape decorativă. Nu de puține ori, discursul rigid remarcat în paragraful anterior este întrerupt de proiecții estetizante și halucinante, a căror forță imaginativă este spectaculoasă: „Sînt o fată fără / inimă, la o anumită oră a dimineții, coborînd încet din / mașină, gata pentru seara de nucșoară, pentru noaptea / de diamant”, „în spate o autostradă / lichidă, săpată direct în ocean”, „aceste / modalități de limitare se desfășoară cu un fel de viteză / lentă ca a norilor văzuți din avion la un moment / dat deasupra islandei”, „Coboară acum la rîu / cu ceilalți, pe pajiștea spălată de ploaie, în luciu auriu, / nu contează dacă nu e din realitate”. Funcția acestui pol este contrastivă: ea amplifică tensiunea tacită dintre nivelurile discursive ale textelor. Efectul este cu atât mai alienant cu cât observăm mijloacele formale prin care sunt interconectate toate aceste zone de imaginar.

O structură a dezastrului
Există o structurare recognoscibilă a poemelor din Alwarda, care participă la fel de mult la conturarea universului dark și evanescent din texte precum dimensiunea imaginară. Din punctul de vedere al construcției poemelor, putem afirma că strategia principală de discurs este parataxa sau enumerația. Mă refer și la forma ei cea mai vizibilă, care se manifestă în poezii construite exclusiv din juxtapuneri de propoziții lipsite de predicat, a căror sens este în mod intenționat ambiguu: „Din hoteluri. Din marea nordului. Din orașele de / lîngă ape. Din epuizarea corporală. Din euforie. Din / disciplină. Din violență. Din calm. Din repetiție. Din / deșert. Din arme”. Aceste microstructuri aduc laolaltă frânturi de idei care nu sunt duse până la capăt, sugerând intenționat confuzia și instabilitatea fluxului gândirii. Dar fragmentarea și asocierea aleatorie sunt tehnici care, într-un mod mai ascuns sau mai fățiș, stau la baza tuturor poeziilor din volum. Ceea ce dirijează întregul proiect este o intuiție abisală, care se folosește haotic și expeditiv de toate sistemele de imaginar analizate mai sus. „Firul Ariadnei” în textele lui Novac este lipsa unui astfel de sens coerent. Semnificația afectivă – mai exact, sentimentul angoasant al dezastrului – apare în spațiile goale trasate de poetă. Există anumite puncte de intensitate foarte mare în utilizarea acestor tertipuri retorice: „apoi totul / ritm, ploaia în tablă, frunze agitate, scoicile zgîriindu-i / umerii, fiindcă a ajuns deja, totul ritm, cine poate scăpa / ritmului, algele înnodate de membre, stelele de / mare”.

Dacă toate elementele de imaginar sunt legate în astfel de structuri juxtapuse, care generează tensiuni puternice la nivelul semnificației, așezarea lor în pagină sugerează opusul. Unii ar zice că analiza modului în care sunt așezate textele în pagină indică doar evidențe și truisme: la urma urmei, ce se poate spune cu adevărat important despre tăietura versurilor într-un text? Cu toate acestea, este important de remarcat în Alwarda faptul că nu mai avem de a face cu versul liber, fluid și neunitar din ecografitti, ci cu poeme în proză. Sau, mai exact, cu blocuri de text. De la libertatea versului s-a ajuns la o încorsetare radicală a sa, până la eliminare. Pe cât de vertiginos este conținutul verbal, pe atât de rigide sunt limitele sale în pagină. Există un contrast între nivelul vizual (care promite o organizare prozastică a discursului) și nivelul textual (care duce, după cum am văzut, prozasticul în derizoriu).

Așadar: blocuri de text, în care sunt aglutinate idei, imagini, registre și scenarii – aceasta e formula predilectă a poemelor Ruxandrei Novac. Această structură se tot repetă pe parcursul a 74 de pagini, ad nauseam, cu încăpățânare. Este motivul pentru care Andreea Apostu vorbește despre un manierism care se manifestă „în limitele cărții, unde stilul se epuizează rapid”. Într-adevăr, volumul recreează continuu aceeași structură pe care am analizat-o anterior. Această multiplicare unidirecțională ar fi o problemă reală doar dacă nu ar participa ea însăși la efectul stilistic și conceptual al volumului per ansamblu. Bineînțeles, există momente când limbajul pare să patineze în gol într-un mod predictibil. Cu toate acestea, digresiunile pot fi trecute cu vederea, având în vizor proiectul macro. Există o disperare hipnotică în repetiția sistematică din Alwarda. Mai mult, Ruxandra Novac este pe deplin conștientă de artificializarea propriei sale poetici: „Dar te urăști, și nimeni nu îți poate lua forța. Inventezi / un limbaj dublu care să o conțină. Depășește acest / limbaj, du-l mai departe. Shdjddjdkk. Scufundă-te / cu el, redublează-l. […] Nu mai e limba oamenilor, / e a animalelor, a mineralelor care se izbesc unele de / altele, a obiectelor sparte de vînt”. Paradoxal, vocea mimează pierderea controlului cu luciditate: leitmotive vin și pleacă, se deschid constant scenarii, se depun și se desprind layere de imaginar. Pare că există o matrice în care pot fi inserate mecanic noi și noi elemente, iar subiectul testează cât de mult rezistă această „plasă”.

Astfel, revenind la conținutul cărții, pare că ne aflăm pe un teren terapeutic: Alwarda recreează, prin toate aceste mijloace formale ingenioase, un fond psihologic tulbure; scopul este, în mod evident, cathartic. Chiar mai importantă decât tematizarea globalizării și problematizarea interiorității (post?)umane este – în ciuda impersonalizării – dimensiunea intimă. Motto-urile, extrase din studiile unor S. Levenkron și K. Thompson, ridică problema identității feminine moderne, cu toți vectorii sociali și psihologici ai acesteia: interiorizare, reprimare patologică, segregare în câmpul muncii, self-harm, tulburări personale. Chiar dacă pare că ne-am îndepărtat substanțial de planul colectiv, Alwarda este infuzată de social. Vocea din volum este portretizată ca o victimă a microagresiunilor sociale. Doar că se ajunge la această teză prin căi ocolite și, totodată, extrem de eficiente.