Post-Punk Country Jazz

Post-Punk Country Jazz

Viagra Boys, Welfare Jazz, 2021, Year 0001.

După aproape doi ani de la albumul de debut și după un EP deloc neglijabil, suedezii de la Viagra Boys au revenit în prima vineri a noului an cu cel de-al doilea LP, Welfare Jazz. Pe grupul de Facebook dedicat formației, fanii au declarat deja că Welfare Jazz e noul lor gen muzical preferat. Mai mult, albumul ar putea fi încadrat, cum spun tot cei de pe grup, în ceea ce s-ar numi, Post-Punk Country Jazz, un nou gen muzical, care nu trebuie luat în serios, de la o formație care nu se ia în serios.

Și, totuși, care ar fi legătura dintre o formație punk din Suedia și muzica country? În primul rând, solistul s-a născut în America și nu mică mi-a fost mirarea să aflu, în urma acestui excelent interviu, că Seb ascultă muzică country în proporție de 70%. Nu în fiecare zi vezi punkeri care ascultă mai mult country decât punk. Însă felul în care sunt folosite elementele și temele din country aici e foarte comic – Viagra Boys are „appropriating” redneck culture. Apoi, ei reușesc să fie politici, fără să fie în mod fățiș ideologici și fără să facă vreun pic de virtue signalling (cum, din păcate, am simțit la ultimul album al colegilor de fanbase de la IDLES).

Seb chiar pare să fi fost genul de nesimțit pe care îl satirizează aici. A făcut câțiva pași spre schimbare, dar asta se vede abia către finalul albumului (și în interviuri). Și, deși nu și-au propus să elaboreze vreun statement politic, se pot ușor identifica ironiile adresate multiplelor fațete ale masculinității toxice. „Nesimțitul ăsta” nu e lipsit de sensibilitate. Nu e definit doar de nesimțire. Și, mai important, e capabil de schimbare. 

Albumul începe în forță, cu piesa care a servit și drept prim single – Ain’t Nice, ritmată, de dans și țopăială, clar un hit care va rupe la concerte, în care Seb înșiră motivele pentru care e fix genul de om pe care l-ai pocni în față. Nu e doar not nice, ci imposibil de suportat (nasty). Merită și clipul. 

Albumul e presărat cu piese scurte sau interludii exact acolo unde e nevoie de o pauză de la tonomatul de hituri: unele instrumentale, altele mici poezii de-ale lui Seb despre diverse aspecte, în special despre câini, o temă ce revine și pe acest album, uneori chiar fără muzică pe fundal, alteori chiar neinteligibile.

Toad pare o continuare la Ain’t Nice, însă, din punct de vedere muzical, aici începe abia să se simtă o influență country mai puternică. După ce s-a mutat nesimțitul la tine, chiar dacă he ain’t nice, și după ce ți-a pus pe cap colecția lui de calculatoare vechi, tot el spune acum I don’t need no woman tellin’ me / When to go bed and when to brush my teeth, adică tot el face nazuri. Găsesc faptul că cele două piese și atitudini sunt atât de aproape una de cealaltă pe album super amuzant. Pe Into the Sun, vocea sună mai bine ca niciodată, chiar dacă pare că ia la mișto un cântăreț de blues. Te sensibilizează deși nu-ți vine să-l crezi până la capăt. Se aude și un fel de tuse dubioasă pe fundal. Delivery-ul, atmosfera și cântatul ăsta blues-în-sictir mi-au amintit, încă din primele secunde, de mioritica Piersicoaso de la Blazzaj. Creatures rămâne hitul synth-pop al albumului – un imn al rataților. Nu poți să nu rezonezi. Este, totodată, și cea mai bună alegere dacă vrei să convertești pe cineva la Viagra Boys și ai timp de o singură piesă. 

Din punctul meu de vedere, 6 Shooter e un instrumental pe care saxofonul pur și simplu strălucește și ar trebui să fie ilegal să asculți piesa asta la volum mic sau mediu. Ar trebui să blastuie dintr-o mașină, de pe-un balcon, într-o bucătărie. Nu mai zic, la un concert. E o explozie magnifică și, chiar dacă am văzut că mulți fani și-ar fi dorit versuri pe ea, eu zic că e perfectă așa cum e. I Feel Alive e, apoi, o satiră adresată americanului cu țigara în colțul gurii, super încrezător, dandy, relaxat, care se simte extraordinar. Însă nu e totul chiar așa roz cum pare. Peste ritm, saxofon și pian se aud niște sunete de knick knacks, melodia fiind scrisă când Seb începuse să se lase de droguri. Există, totuși, o luminiță la capătul tunelului, chiar dacă acesta e încă departe: Jesus Christ, I feel alive / Just last week I thought that I was gonna die / And I’ve ben clean now for some time / It’s been five days since the last time I got high. În orice caz, cu piesa asta începe bucata mai optimistă a albumului. 

Girls and Boys e mai frumoasă în varianta live, mai lungă, mai saxy. O explozie de vigoare și distracție. Va rupe-n rocoteci. Las aici varianta live, fiindcă cea de pe album e un fel de radio mix. 

 Singura piesă de pe albumul ăsta care mi se pare ușor prea straight forward și care nu mă impresionează neapărat este To the Country. În schimb, îmi place mult saxofonul, tocmai pentru că creează în jurul versurilor—de altfel, cam banele, despre cum ar fi viața la țară cu iubita—o atmosferă sexy, visătoare și, totodată, melancolică. Nu exclud să mă îndrăgostesc de ea ulterior, se mai întâmplă. Piesa care încheie albumul e un cover adorabil după John Prine, făcut în duet cu Amy Taylor. In Spite of Ourselves e un mod simplu și dulce de a încheia un album care propune tot felul de teme mai ușor sau mai greu de digerat.

Recomand albumul ăsta oricui apreciază miștourile, post-punkul și saxofoanele.


Anda Roșu

Anda Roșu

Absolventă a FSPAC UBB, secția Publicitate, marketer digital, mare iubitoare de muzică.

Articole similare

Flash review – Individualism corporal

Flash review – Individualism corporal

Flash review – Simona Goșu, Fragil

Flash review – Simona Goșu, Fragil

The Absolute Pinnacle of British Zoomer Music

The Absolute Pinnacle of British Zoomer Music

Vântul, duhul, suflarea

Vântul, duhul, suflarea