Interviuri

Despre dansul contemporan în Lockdown & Beyond. O discuție cu Oana Mureșan

Echinox6 februarie 2021

Printre altele, anul trecut a avut un impact puternic asupra producției de spectacole. În cel mai fericit caz le-a urcat în cloud, dar activitatea artiștilor în general a fost stopată. Poate că a fost anul în care s-a dansat cel mai puțin sau anul în care oamenii au dansat mai mult de unii singuri în intimitatea propriei camere. Însă chiar și cu activitate redusă, unele lucruri au fost totuși în mișcare. Așa că ne-am dus entuziasmați spre direcția în care am văzut mișcare și am aflat mai multe despre dans.

Despre dans, în mod special cel contempran, am stat la povești cu Oana Mureșan, coregrafă și dansatoare independentă, care își desfășoară activitatea în Cluj-Napoca. Ea semnează coregrafii pentru diferite spectacole și performance-uri, menite să promoveze dansul. Proiectele ei au dus-o și în alte orașe precum București, Iași, Craiova, Timișoara, dar chiar și peste granițe în Faro (Portugalia) sau în Viena.

Oana Mureșan are convingerea fermă că dansul e un mod de a fi în lume și că ar trebui să fie parte din rutina zilnică. Ea predă predă încă din 2016 ore de dans contemporan adulților și copiilor, fiind un promotor al mișcări. De curând, Centrul Național al Dansului București (CNDB) i-a oferit și un premiu pentru contribuția deosebită adusă la construcția dansului contemporan.

Mihaela Vancea: Oana, privind un spectacol de dans contemporan, putem găsi adesea și anumite elemente de balet. Există o legătură între cele două?
Oana Mureșan: Nu neapărat. Baletul are o tehnică foarte precisă, consacrată de foarte mulți ani, iar dansul contemporan este încă în construcție. Noi încă îl trăim, încă încercăm să-l definim. Dar pot să zic că e o diferență foarte mare în abordare. Vorbim de mult mai multă libertate de exprimare și mult mai multă explorare a zonei de introspecție în dansul contemporan. Personal, de când am avut contact cu acest stil de dans, am simțit că mă regăsesc și că pentru mine întru totul.

M.V.: Fiind ceva în devenire, greu de a-l așeza deocamdată în limitele unei definiții, cum simți că percepe publicul dansul contemporan? Înțeleg ei mesajele care le sunt livrate în această formă relativ nouă?
O.M.: Evident că e o diferență foarte mare între ceea ce se întâmplă în România în sfera dansului contemporan și ceea ce se întâmplă în străinătate. Suntem la mulți kilometri distanță, iar la scară de percepție a lucrurilor suntem departe. Dar niciodată nu m-a descurajat asta și am simțit că aici, în România, e un teren foarte fertil. Cât timp oamenii sunt muncitori, foarte pasionați și, în egală măsură, onești cu ei înșiși și cu meseria pe care aleg să o facă, lucrurile vor putea să funcționeze. Există și niște dimensiuni de care ne batem zilnic și în fiecare an apar probleme de logistică și bugete care nu se pot compara cu ceea ce se întâmplă în străinătate. Dar, repet, am o structură un pic mai optimistă și cred foarte tare în oamenii de aici și în ceea ce putem noi ca artiști să dezvoltăm în această zonă a dansului contemporan.

M.V.: Adesea când ești întrebată de preocupările tale profesionale, alegi să te descrii drept coregrafă și dansatoare. Cum se îmbină aceste două perspective și cum îți gândești munca din aceste puncte de vedere?
O.M.: În timpul facultății și după terminarea ei am avut o dorință imensă de a fi pe scenă și de a înțelege ce înseamnă dimensiunea aceasta a dansului și ce presupune a fi pe scenă, prin ce tip de mecanisme trec ca interpret. Am știut că doar așa pot să înțeleg foarte clar și să explic ulterior, în calitate de coregraf, unui dansator cum poate să ajungă la anumite rezultate. Atunci mi-am concentrat foarte mult eforturile în direcția aceasta din dorința de a mă ocupa de mai multe perspective și de imaginea completă a spectacolului. Sigur că munca unui coregraf e una zilnică. Cred că nu se termină niciodată, iar eu mă declar un privitor absolut al lumii și al diferitelor dimensiuni ale universului. Doar astfel pot să recreez în sala de repetiții și în sala de spectacol o anumită lume, să retrăiesc anumite sentimente și să reconfigurez, poate, anumite structuri pe care eu deja le văd în plan real.

M.V.: Pornind de la declarația ta, conform căreia ești un observator al acestei lumi, care sunt temele, subiectele care predomină în proiectele tale?
O.M.: M-am observat și sunt foarte interesată cu precădere spre zona psihologică și zona spirituală, dar sunt interesată și de teme cu o simplitate aparte. De exemplu, cu o gestică foarte simplă și gesturi de tandrețe ale oamenilor care se întâlnesc, care se privesc pentru prima oară sau pentru a mia oară. Sunt interesată de tot ceea ce mă înconjoară și sunt foarte atentă la ceea ce văd, dar în egală măsură cred că un creator sau un coregraf trece prin mai multe cicluri și cred că de fiecare dată va crea un spectacol care să răspundă trăirilor lui din momentul respectiv sau anii respectivi. Consider că miza unui creator de artă este ca spectatorul să se poată regăsi în ceea ce el încearcă să aducă pe scenă, să nu fie străin de subiect sau de trăirile pe care le simte pe scenă. Cred că suntem datori să vorbim universal.

M.V.: Corectează-mă dacă greșesc, dar observ că spre deosebire de alte tipuri de spectacole, dansul contemporan a dezvoltat ceva mai mult zona de interacțiune cu publicul. Care e miza din spatele acestei abordări?
O.M.: Da, un pic ne-am îndreptat în zona aceasta de performance când am vrut să încadrăm și publicul în povestea noastră. Dar dincolo de asta, cred că privitorul se poate alinia la această artă foarte ușor pentru că orice om poate să danseze și orice om s-a conectat la un moment dat cu dansul, indiferent dacă a fost în fața oglinzii, acasă, dacă a dansat pe stradă sau dacă a dansat în mijlocul naturii.

M.V.: Spune-mi, te rog, cum s-a modificat aspectul acesta al colaborării cu publicul și chiar cu ceilalți artiști având în vedere contextul distanțării sociale? Cum a fost această perioadă din punctul de vedere al proiectelor pe care le aveai?
O.M.: Prima parte din carantina mi-am alocat-o doar mie. Adică, am trăit într-o completă solitudine și mi-a plăcut foarte mult această zonă. După aceea am simțit că îmi lipsește foarte tare activitatea, dansul și tot ceea ce înseamnă conexiunea cu oamenii, iar atunci am luat decizia de a ține cursuri online. La început, m-am gândit că aceste cursuri vor fi mai ales pentru cursanții care deja mă cunoșteau și care mai fuseseră la clasele mele. În primul rând, pentru ei mi-am dorit să încep această activitate și timp de aproximativ o lună jumătate am făcut cursuri online. A fost o experiență interesantă, a fost ceva nou, dar apoi am simțit că îmi lipsește real să îi văd pe oameni cum se mișcă, cum resimt asta, cum mă percep pe mine. Online-ul nu-mi oferă această plajă în care să înțeleg exact ce tip de chimie avem unul cu celălalt și ce nivel de implicare trebuie să alocăm pentru aceste cursuri. Ceva lipsea cu desăvârșire și m-am oprit, însă după aceea au venit spre mine câteva proiecte la care am început să lucrez.

M.V.: Poți să ne povestești puțin despre aceste proiecte? Din informațiile mele, acestea s-au suprapus cu acea relativă perioadă de libertate din timpul verii.
O.M.: Da, am profitat din plin de acea libertate, să știi. Am profitat pentru că am simțit pentru o lună de zile că am revenit la o viață normală. Am început să lucrez la un proiect cu un actor și un dansator pentru un spectacol de teatru-dans, care a avut și o premieră la începutul toamnei. Totul a funcționat foarte normal, foarte organic, repetițiile au decurs bine și simțeam că revenim la o viață cât de cât normală. Bine, eram într-un grup restrâns și atunci nu ne-am alimentat foarte mult sentimentul de frică și de nesiguranță și am putut să ne simțim safe în cadrul acesta. Dincolo de asta, am mai lucrat în paralel la încă două proiecte pe care, tot așa, le-am desfășurat cu grupuri restrânse. Doar un ultim proiect nu a putut să fie dus până la capăt precum era proiectat inițial, pentru că ar fi trebuit să fie un performance, o instalație performativă.

M.V.: Este vorba despre proiectul Come Sunday?
O.M.: Da. Trebuia să aibă loc la spațiul de artă Ziz, cu oameni în sală și nu s-a putut face asta, din păcate. Atunci, în ultimele zile a trebuit să iau niște decizii pe ultima sută de metri ținând cont, evident, de măsurile care s-au dat. A trebuit să duc proiectul în online și așa am ajuns să fac practic un clip de 13 minute, adaptat la conceptul la care eu lucrasem inițial.

M.V.: Inevitabil, proiectul tău a trecut prin niște transformări în contextul pandemic. Care este tema pe care ai abordat-o? S-a aliniat mesajul tău cu situația în care te aflai ca artist?
O.M.: Sunt interesată de deja de mulți ani de această zonă a introspecției, de locurile în care mergem ca să ne simțim liberi, unde mergem pentru a nu mai simți tensiune și încleștare, în care putem să scăpăm de foarte multe bagaje pe care le ducem cu toții în cârcă. Pot să recunosc că s-a aliniat această temă la căutările mele din ultimii ani și cu acest an. Mi s-a părut că poate să fie un mesaj sau o invitație foarte onestă față de privitor, să-i ofer o perspectivă de scăpare, ca să zic așa.

M.V.: Fără îndoială, această situație a distanțării a pus în paranteză munca artiștilor. Tu ai reușit să găsești câteva soluții alternative, însă per ansamblu situația nu e roz. Cum simte un artist independent această perioadă?
O.M.: Eu sunt un caz fericit, au venit spre mine proiecte absolut minunate și m-am bucurat enorm pentru că pot să le fac, pentru că am fost sănătoasă și am putut să le duc până la final, dar știu multe cazuri, unde oamenii au intrat într-un stand by total, nu li s-a mai întâmplat absolut nimic și a fost o zonă destul de sumbră pentru ei, iar asta mă neliniștește puțin pentru tot cadrul artistic din România. E nevoie de noi foarte mult, dar simt că nu suntem încurajați îndeajuns. Însă nu aș vrea să mă lamentez foarte mult în această direcție. Cred că o atitudine optimistă m-a ajutat să rămân în cadrul acesta în care să-mi doresc în continuare ca indiferent de tipul de criză în care ne aflăm, să îmi continui munca și să dansez.

M.V.: Îți mulțumesc pentru răspunsuri. Aș vrea, înainte de a încheia, să conturăm o imagine de ansamblu și să ne spui cum vezi sectorul dansului contemporan în România. Într-un mod foarte idealist, ce ți-ai dori pentru sfera asta?
O.M.: Da, aici m-ai prins. Eu sunt o ființă foarte idealistă, deci e clar că deja am o imagine conform căreia în 10 ani se va vorbi despre minim trei companii de dans contemporan în Cluj Napoca și în toată România. Nu știu, poate e prea mult, dar măcar una ar trebui să existe pentru că eu cred foarte tare în această artă și în puterea ei de a face omul să se simtă sau să se regăsească într-un anumit cadru care îi aparține. Cred, de asemenea, că doar venind la spectacole și luând contact cât mai mult cu această artă va putea înțelege și va putea să se educe și să se lase cuprins practic de această ,,vrajă” a dansului

Mihaela Vancea