2

poemul vremurilor noastre trebuie să fie gunoiul, căci
gunoiul este spiritual, și suficient de plauzibil

cât să ne atragă atenția, să ne stea în cale, să se adune
în mormane, să pută, să tulbure brun

și alb-lăptos pârâuri: ce altceva ne-ndreaptă de la căile
noastre greșite și iluzorii, dacă nu ispita unei existențe

făr-de-gunoi, imaculate – un concept prea îndepărtat,
oricum de neimaginat, nerealist: sunt cel care

destupă sau astupă găuri: degetul strecurat
în dame (trame, drace, drene) care ține-n frâu

pârâul creativității devenit puhoi, emergent și futurist,
origini revărsate în gunoi: de-a lungul lui I-95 în

Florida, unde câmpul se confundă cu oceanul – și golful cu șesul
și-n zare se ridică doar mormanele de resturi (fiindcă,

atunci când sapi ca să faci loc să-l umpli cu ceva,
ce se alege de ce-ai dezgropat – la fel și cu mormintele)

camioanele cu gunoi târăsc – ca într-un ritual supus,
precum pe scări de zigurat spre înălțimi, însuflețite

de gunoi și pescăruși – ofrande către zeii
gunoiului, răsplății, răzbunării, așteptării

realiste, divinități ce se-ngrijesc de neplăcutele
nevoi: râme fragede, rafinate, înecate în

băltoace scobite în macadam de ploile de primăvară,
se prefac după o zi în cercuri alburii de umezeală,

par spută sau scoici sfărâmate, reci și
smântânii: și dacă poemul ăsta nu-i

poemul secolului, poate fi măcar despre cel mai rău
poem al secolului: cel puțin apare mai spre final,

îngăduind să se umfle astfel sub măsura lui puroiul
unui lung șirag de lucruri rele; dar acolo, pe înălțimi,

un fir de fum firav ridică zi și noapte miasma jertfei
îmbelșugate, și pune straturi de pâclă brună peste cer,

ne ține claustrați ca sub capacul unui ceainic, iar
hectarele astea îngrijesc o flacără nepieritoare: o

ofrandă benevolă: un scaun șchiop de plastic: un
echipament de sport trecut de prelungiri: o pânză cu penaj

de mierlă pătată cu magiun: cum să scriu poemul
ăsta, să fie scurt, o apariție fulgurantă de

dualități – sau lung, gonindu-și prada până-n depărtări
și întorcându-se acasă, pierzându-i urma și găsind-o:

să se înfoaie, să se desfășoare-n ilustrații, culori,
exemple, haine – sau să scadă, să se condenseze

în pur enunț, în oase pe care orice corp
le poate acoperi – sau să nu fie absolut nimic

până ce nu se va găsi pe sine: poemul ăsta despre
ideea pre-socratică a unei axe ce orânduiește

lucrurile de la vânt la piatră, de la piatră
la vânt (cu elaborările mele, dacă sunt)

este desăvârșit de dinainte să înceapă, deci nu e
nevoie să grăbesc concizia, chiar dacă cititorul obosit

poate repede să se sature; axa o să rămână clară,
unsă suficient pe ici, pe colo cu un strop de cerneală

sau cizelată în fiecare formă și nuanță a
revelației sale: acesta este un poem științific

care susține că valorile sunt modelate de natură și că
am inventat (sau copiat) puține lucruri, simple reflecții

ale posibilităților deja prezente aici, acest aici la care
am ajuns, cum am ajuns: conductorul cu aer preoțesc

din spatele buldozerului subțiază resturile secerișului,
citește zborul păsărilor – milioane însingurate încercuind

și împărțind aceleași înălțimi, coborând înspre fâșiile
cărnoase și puful de pe scoruși (pescăruși?): tot astfel

și-n mintea lui poetul ține un morman spre care cară
și unde arde limba moartă, unde energia e stocată și

formată în noi grupuri și curburi, iar mintea se-ntărește
cu lucrurile pe care le-a întărit; căci unde altundeva

să afli mântuirea dacă nu-n gaura de cur a prăbușirii:
aici, culcați la pământ; unde – dacă nu în deznădejdea

pierderii, greșelilor, eșecului – o să discernem
sălbaticele suferințe ce ne răscolesc:

unde – dacă nu în aranjamentele prin care iubirea
ne târăște, nimic rămas neumilit din noi –

mai găsim sămânța dulce a drumurilor noi;
căci suntem naturali; natura ne-a dat naștere –

nu noi: și, deși ai naturii, totuși n-am fost despărțiți,
deconectați de la configurații mai înalte, mai subtile,

țesuturi, holograme ale energiei circulă prin noi
și își găsesc reprezentarea proprie-n afara noastră

astfel încât să putem fi părtași la celebrări celeste
și să cunoaștem limite ale percepției

și văzului și gândului care pătrund (cu-adevărat
pătrund) mult mai departe de pereții umezi ai

celulelor noastre, fix pe lângă poveștile, planetele
și lunile noastre, și alte corpuri proxime – până la

celălalt pol al axei, unde formele materiei se disipă
și energia nu se mai poate exprima decât

ca spirit – da, acolo, în acel lăcaș în care
doar mintea singură mai poate locui – veșnic

până când se preface într-o pară, într-un pește-soare,
sclipirea de o clipă din ochiul de pește a fost acolo încă

de demult, stingându-se și aprinzând-se, căci este
scânteia veșniciei: orice sfârșit se arcuiește spre-nceput

în formă și-n afara ei, palpabil și impalpabil – și
într-una dintre stări, cea de durere și de dragoste,

o deslușim pe cealaltă, în care vine să se legene,
teafără și netedă, eternitatea: raiul la care noi

tânjim de fapt e iadul de cocioabe poleite dinapoi,
descurajantul rect al paradisului: trebuie să scrii

și să rescrii până când scrii cum trebuie: dacă sunt
în contact, a zis ea, am un avantaj: ce fel de vorbe

or mai fi și astea: nu pot sa cred că sunt doar un
bătrân: a cărui mama a murit, al cărui tată

s-a prăpădit, ai cărui prieteni și asociați – mulți
dintre ei – s-au pornit binișor către pământ,

care-i e doar o boare grea de vânt – sau, cenușii
o adiere mai ușoară: dar sincer, totul era cumva

de așteptat – dar nu cu nerăbdare; îmi amintesc chiar și
unii copaci bătrâni, de locul unde se înălțau și cum

am făcut poze lângă ei, de unii câini bătrâni,
mai ales unul mare, negru, imperial – câini

de curtea școlii cu ierarhia lor (oh, încă o arhie),
unul urmându-i celuilalt, lătratul și zburdatul

alunecând ca niște cadre dintr-un proiector; și ce-au
fost ei atunci din ce e ceea ce sunt ei acum:

traducere de Mafia Sonetelor