Cronici | Literatură

Vântul, duhul, suflarea

Echinox16 februarie 2021

Apărut în 2020 la Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd., cel de-al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, are ca punct de plecare tentativa unui frontierist de a evada din România comunistă, încercare sfârşită în apele Dunării. Episodul poate fi privit (şi) ca o „ramă” a poveştii narate, căci după dispariţia lui G. (frontieristul), are loc scindarea familiei sale, înstrăinarea, spulberarea generate de nesiguranţă, teamă şi angoase personale. Tăcerea ca personaj, absenţa ca prezenţă corporalizată, două motive care traversează ca un fir roşu întregul roman.

Cartea este ca un puzzle, fiind alcătuită din trei mari planuri narative, fiecare cu o altă voce şi povestită dintr-un alt unghi: în primul rând, mărturisirea la persoana I (căci tonul este unul personal-confesiv) a Iolandei, un fel de spiritus rector al romanului, cu spectrul mamei sale pe urme; în al doilea rând, relatarea lui M., fiul cel mic al Iolandei, o interpelare/adresare directă către mamă; în al treilea rând, povestea lui Mihalachi, un tânăr care a trăit în satul C. în timpul familiei Conachi, scrisă la persoana a treia, cu un rol oarecum marginal în economia textului, care însă completează armonios povestea, dându-i în acelaşi timp şi o aură de realism magic. Dincolo de aceasta, esenţa romanului constă în relaţiile ce se nasc, trăiesc şi pier de-a lungul generaţiilor – cea dintre mamă şi fiică, cu consecinţe uşor decelabile mai târziu în relațiile dintre fiica ajunsă mamă şi copiii ei. O altă temă importantă este închistarea în tăcere ca revoltă, „răceala de mormânt etrusc, nedeschis de mii de ani”. Tuturor acestora li se adaugă înţelesurile cele neînţelese ale lui M., un copil nedorit, respins în favoarea fratelui şi mai apoi doar tolerat în viaţa Iolandei.

Așadar, ceea ce o preocupă pe autoare nu este comunismul ca perioadă istorică, ideologia şi tenebrele lui – deşi, inevitabil, vieţile personajelor se interesectează cu politica vremii şi evenimentele ţării – , ci interioritatea celor ce trăiesc sub aceste timpuri, psihologia lor abisală, sufletul pulverizat de drame intense. Însă nu vorbim de acel tragism (uneori mult mai prezent și mai evidenţiat decât povestea însăşi) atât de des întâlnit pe la alţii, ci de ceva ce transcende realitatea, care este luată aşa cum e, istoria fiind doar un pretext, ceva exterior destinelor ilustrate aici, importante fiind reţeaua de conexiuni psihice şi interumane, cu toate interogaţiile, frământările şi (ne)împlinirile cărora le dă naştere. Un roman de o cuceritoare intensitate, care face ca lectorul să trăiască, nu doar să citească paginile cărţii, să-şi pună întrebări, una dintre ele fiind: există oare vieţi care se repetă peste generaţii?

Deşi o proză densă, cu o temă gravă, fără a cădea totuși în autocompătimire ori într-o aură traumatiza(n)tă, Vântul, duhul, suflarea are un stil fluid, precum cursul unei ape liniştite. Fraza, în ciuda transgresărilor temporale, curge fără opriri bruşte care să fragmenteze textul, ceea ce conferă un aspect omogen întregului roman. Piesele ce păreau a nu se potrivi la început se îmbină într-un întreg stilistic: o creaţie elegantă, plină de viaţă, cu mai puţină acţiune (îmbogăţită în schimb cu descrieri ample) şi mai mult spirit; o căutare a timpurilor pierdute şi în final, o regăsire lor prin scris. Astfel, scrisul apare ca un act recuperator sau ca un portal dinspre trecut.

Luiza Tcaciuc