Cealaltă Cristina – Cristina Chira

Cealaltă Cristina – Cristina Chira

Îl urmăream pe Răzvan mărunțind mugurele verde cu degetele lui delicate, acoperite cu inele de argint și lemn. 

– Auzi, a zis el fără să se uite la mine, am tot vrut să te întreb, tu cu ce parfum te dai? 
– La vie en rose, de la Lancome. De ce?
– Că miroși că mătușă-mea, zise el și a izbucnit în râs.

N-am zis nimic. De multe ori aveam senzația că reacțiile lui n-aveau, de fapt, nimic de-a face cu mine. 

Când Andrei mă prezentase „Cristina, noua barmaniță”, îl văzusem pe Răzvan tresărind. Mai târziu, tot Andrei, patronul, îmi explicase că așa o chema și pe fosta prietenă a lui Răzvan, care lucrase în bar înaintea mea. Avuseseră o despărțire urâtă. Tipa îl înșelase cu prietenul cel mai bun, apoi îl dăduse afară din casa în care locuiau amândoi și în care Răzvan își amenajase studioul foto. Pe ea o văzusem o singură dată, când venise la bar căutându-l pe Andrei, dar nu mi se păruse că aveam ceva în comun. Cu toate astea, îmi dădeam seama din felul în care mă privea Răzvan în fiecare seară, că el avea altă părere. 

Prima oară când Răzvan se oferise să mă ducă acasă cu mașina după închidere (locuiam în același cartier), m-a întrebat dacă făcusem vreo facultate. M-a ofensat formularea și am simțit nevoia să epatez. I-am zis că dădusem la filosofie și arhitectură, dar că mă lăsasem de filosofie după un an ca să pot să mă concentrez pe arhitectură. Răzvan a izbucnit în râs și mi-a zis că și Cristina, fosta lui prietenă, dăduse la filosofie și arhitectură, doar că ea se lăsase după un an de arhitectură ca să termine filosofia. Am râs și eu, înțelegând ciudățenia situației, dar era o ciudățenie care îl privea pe el, nu pe mine. „Cine știe,” a zis el, iar eu am luat-o ca pe o glumă, „poate că tu ești cealaltă Cristina, cea bună.”

Răzvan apucă grijuliu foița cu tutun de pe bordul mașinii, o ridică în dreptul ochilor și începu s-o frământe între degete.

– Ți-am povestit vreodată de prima tipă de care am fost îndrăgostit?

Era o introducere cât se poate de stângace, pentru că până acum Răzvan nu-mi vorbise decât de Cristina. În aceeași noapte în care mă dusese prima dată acasă, parcase mașina în spatele blocului meu și mă întrebase dacă fumez și dacă n-aveam chef să mai stau cu el la un cui. Era patru dimineața, o oră între prea târziu și prea devreme, orșul era pustiu și-mi surâdea ideea de a mai rămâne pe-afară, de a mă sparge și de a-l asculta pe Răzvan, chit că știam despre ce voia să vorbească. A doua oară m-a întrebat de la început, de cum m-am urcat în mașină, dacă n-aveam chef să mergem să fumăm într-un loc mai puțin prozaic, poate Grădina Icoanei sau Herăstrău. I-am zis că a doua zi începeam lucrul devreme și că preferam să rămân pe lângă casă, așa că am mers la Sala Polivalentă și am parcat în vârful dealului, lângă Roata Mare cu luminile ei roșii de deasupra Parcului Copiilor. Răzvan mi-a zis că acolo venea el după ce se despărțise de Cristina. Întâi se ducea în cluburi și se îmbăta bine, apoi venea la Polivalentă, își schimba converșii cu niște adidași, dădea câteva ture de parc să se răcorească și își încheia programul la Roată, fumând un cui, urmărind răsăritul soarelui și felicitându-se că mai rezistase o noapte. 

– Prima tipă de care te-ai îndrăgostit a fost tot Cristina?
– Nu, Alina. Aveam șase ani pe atunci.
– Atunci nu mi-ai povestit. 

M-am lăsat pe spate, mi-am sprijinit genunchiul de bord și am aprins cuiul. Prin parbriz, la picioarele noastre, se vedea Parcul Copiilor, un lac de întuneric închis în maluri de lumină, străzi și clădiri cu câteva ferestre aprinse. Blocul în care stăteam eu era fix de partea cealaltă a parcului, iar din camera mea se vedea silueta roșie a Roții celei Mari. Mereu mă întrebasem ce e acolo, dar până la Răzvan, nu știu de ce, nu mă deranjasem niciodată să aflu. Era, de asemenea, posibil – și chiar probabil – ca în diminețile în care Răzvan urmărise răsăritul soarelui deasupra blocului meu gândindu-se la Cristina, eu să fi încheiat lucrul la vreun proiect de arhitectură și să fi privit, înainte să adorm, cum se stingeau luminile roșii ale Roţii. Dar lui nu-i spusesm asta. În fiecare noapte, chiar și când a doua zi începeam lucrul devreme, stăteam amândoi până după răsărit, apoi coboram dealul spre Bulevardul Tineretului, cu soarele în față și Boleroul lui Ravel în boxe, norișori roz pluteau pe cerul trandafiriu, Răzvan îmi dădea și mie o pereche de ochelari de soare (mereu avea două în mașină) și ne duceam la culcare cu impresia că de fapt lumea e frumoasă și lucruri bune se mai pot întâmpla. M-aș fi îndrăgostit de Răzvan dacă nu mi-ar fi vorbit mereu de Cristina. 

– Zi-mi de Alina, am zis eu trăgând încă un fum și pasându-i cuiul. 
– Îți place opera?

Am ridicat din umeri. 

– Așa și așa. De ce?
– Mama e cântăreață de operă.
– Ah! Tare.
– Iar tata e percuționist. Tot în orchestra operei. Mama e a cincea lui soție.

Am pufnit în râs, poate și de la iarbă. Răzvan a râs și el cu mine.

– Pe bune?
– Păi, știi cum e cu muzicienii.
 
Nu știam, dar am dat zis că da.

– Și câți frați și surori ai?
– Numai doi. Un frate și o soră din prima căsătorie. Prima soție a fost balerină. Mama Amalia, așa-i ziceam. Nu știu cum de, dar mama se înțelegea bine cu ea. Cred că ea și tata erau divorțați de vreo douăzeci de ani când a apărut mama în peisaj, deci poate de-aia. De celelate soții nu știu mare lucru. Acuma îmi dau seama că nici nu știu ce erau, dar trebuie să fi fost tot ceva pe-acolo, pe la Operă. Oricum, mama Amalia era cea care venea pe la noi și avea grijă de mine. Zicea că semăn mult cu frate-meu, băiatul ei, când era mic. Dup-aia s-au mutat toți trei undeva în Italia, pe lângă Florența. Am păstrat legătura, vorbim, ne vizităm. Ultima oară i-am văzut chiar primăvara asta. 
– Si Alina?
– După ce-a plecat mama Amalia, ai mei, care lucrau amândoi la Operă, uneori chiar în același spectacol, n-au mai avut cu cine să mă lase. Bunicii din partea tatălui muriseră, iar părinții mamei erau în Brăila, așa că ai mei au început să mă ia cu ei Operă. Și stăteam pe-acolo, făcându-mi de lucru, până își terminau ei treaba, uneori și până la două noaptea.
– Câți ani aveai?
– Cred că toată faza a început când aveam vreo patru ani și a durat până am început școala. Dar îți dai seama, pentru mine, ca copil, era super distracție. Hoinăream peste tot, mă băgam peste tot, știam toate ascunzișurile, toate coridoarele, deschideam toate ușile, dădeam peste costume, obiecte de recuzită, cabine, niciodată nu știai ce-o să găsești. O dată am ajuns chiar și în pod, unde țineau tot felul de decoruri vechi și mașinării stricate. M-a căutat toată lumea vreo câteva ore. Îmi amintesc că atunci am mâncat și bătaie de la tata. Dar de obicei n-avea nimeni timp să stea după mine, să vadă unde eram și ce făceam. Dacă mă găsea cineva undeva unde n-aveam voie, îmi zicea să mă duc înapoi și gata. Numai că după faza cu podul ai mei nu m-au mai lăsat singur în culise în timpul spectacolelor, când toată lumea era ocupată. Trebuia să stau în sală, cu spectatorii. Aveau plasatoarele grijă de mine. Numai că îți dai seama, și femeile alea aveau treaba lor, nu puteau să stea după mine tot timpul. Mai ales în timpul spectacolului, când era întuneric și eu mă plictiseam de moarte, mă furișam și făceam tot felul de trăznăi. O dată m-am strecurat și am adunat toate cordoanele de la draperiile alea roșii de catifea din dreptul ieșirilor. Știi despre ce vorbesc? Niște cordoane roșii, răsucite, cu ciucuri aurii. Când începea spectacolul se dezlegau cordoanele și se lăsau draperiile ca să se facă întuneric, iar când venea pauza, plasatoarele trebuiau să lege draperiile ca să vadă oamenii pe unde să iasă. Ei, eu m-am dus frumușel și am luat toate cordoanele, le-am ascuns bine, apoi m-am ascuns și eu. Așa că la pauză, când au vrut plasatoarele să deschidă draperiile, ia cordoanele de unde nu-s. Îți dai seama, și-au dat seama imediat cine era vinovatul, mai ales că mă și ascunsesem. Au început să mă caute, au anunțat-o și pe mama care a venit îmbrăcată în hainele de spectacol. Eu mă ascunsesem sub o masuță din asta joasă, îmi amintesc și acum rochia ei lungă, verde, de catifea, cum venea spre mine. M-am speriat și am luat-o la fugă, am luat-o în sus pe scări şi am intrat într-una in loje. Ei, şi acolo am dat de Alina, care venise și ea la Operă cu bunica ei.
– Ea câți ani avea?

Răzvan s-a oprit și s-a încruntat. A tras un fum, apoi mi-a pasat jointul. 

– Cred că vreo douăzeci și doi? Douzeci și trei? Oricum, era în ultimul an la Conservator.
Am pufnit în râs și m-am înecat cu fumul. Am început să tușesc. 
– Ești bine?

I-am zis că da. Răzvan a continuat:

– Mama a intrat după mine în lojă cu o falcă în cer și una în pământ – îți dai seama, toate astea se întâmplau în timpul spectacolului. M-am ascuns după Alina, ea mi-a luat apărarea… În fine, m-a întrebat dacă vreau să rămân cu ea în lojă, eu am zis da, și chiar am stat cuminte lângă ea tot restul spectacolului. Dup-aia ne-am împrietenit. Mai venea ea pe la mine, mă mai duceam eu pe la ea… 
– Și ai tăi ce ziceau?
– Se împrietenise și cu ei. O chemau pe la noi, pe la masă. Când aveau ai mei spectacol mă mai lăsau pe la ea. Eram îndrăgostit nebunește de ea. Da’ știi ce? Cred că și ea era îndăgostită de mine. Cântam împreună la pian, îmi făcea clătite, îmi făcea baie… Uneori rămâneam peste noapte și dormeam în același pat cu ea…

Am simțit o împunsătură de gelozie, cum nu simțeam de obicei în poveștile cu Cristina. 

– Și ce s-a întâmplat? Mai țineți legătura?
– Păi trebuie, că e mătușă-mea, a zis Răzvan izbucnind iar în râs. La un moment dat, a venit frate-meu mai mare în vizită din Italia. S-au întâlnit și câteva luni mai târziu erau căsătoriți. Sunt împreună de vreo de vreo douăzeci de ani. Ultima oară i-am văzut chiar în primăvară, când am fost în Italia. 

Am râs încântată. 

– Mișto povestea.
– Miroși ca ea, a zis Răzvan fără să se uite la mine.

La picioarele noastre, Parcul Copiilor se închegase din întuneric, dând la iveală o mare de verdeață brăzdată de alei șerpuite, iar cerul, la orizont, începea se se coloreze în trandafiriu. 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Feruginos – Silviu Borș

Feruginos – Silviu Borș

Poeme Gabriela Vieru

Poeme Gabriela Vieru

Poeme – Maria Rotaru

Poeme – Maria Rotaru

Tortul – Proză de Cristina Chira

Tortul – Proză de Cristina Chira