Ratare și vreme rea

Ratare și vreme rea

Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, Editura Trei, București, 2020

Cât de aproape sunt ploile reci, cel de-al patrulea roman al lui Bogdan Coșa, apărut la finalul anului trecut la Editura Trei, vine pe linia trilogiei care îl precedă, stilistic vorbind. Pentru cititorii atenți, o anumită acuitate analitică, dublată de preferința pentru un registru curat, lipsit de accesorii inutile, care își asociază, cel mult, notația discret nostalgică, erau deja trăsături definitorii ale prozei lui Bogdan Coșa, mai ales din primele două volume – Poker, respectiv Poker. Black Glass, pentru că Ultraviolență fusese un roman ceva mai light și fără ambiții prea mari. Profunzimea reflecțiilor e, din nou, o coordonată cu bătaie lungă, la fel cum comună întregului repertoriu prozastic al lui Bogdan Coșa e o intuiție a situațiilor emblematice.

Chiar dacă toate reperele astea pot fi atribuite fără rezerve și ultimului lui roman, aș zice că prin proiectul ăsta Bogdan Coșa face o trecere necesară de la etapa trilogiei. Asta pentru că perspectiva nu mai e aceea a unui urban în care „vibrează” schemele, angoasele și filmele unui narator încă în plin proces de „căutări”, in his early or late 20s, ci merge în zona ceva mai serioasă, dar nu mai puțin ofertantă în detalii negative, a lumii satului. Pentru sceptici, însă, satul lui Bogdan Coșa nu e cel tradițional, de care literatura română fusese suprasaturată în trecut, deși deja tot mai frecventele adjective de tipul „rebranian” pe care le-a asimilat cartea din cronicile apărute până acum nu pot fi cu totul excluse. În măsura în care e un astfel de roman, o face printr-un anume discurs ceva mai grav, cu o ținută vag moralistă (deși nu cred că asta și-a propus) și un efort de sondare a socialului care nu poate fi trecut cu vederea. Bogdan Coșa scrie aici despre satul actual românesc cam cum o făcea Alexandru Vlad în Curcubeul dublu, și anume procedează prin demitizarea stereotipiilor și ideilor romantizate despre lumea asta.

Altfel spus, nimic idilic sau pastoral aici, cât mai degrabă o decantare extrem de atentă a unei psihologii umane pentru care apartenența rurală nu face mari diferențe. Țăranii lui Bogdan Coșa „suferă”, adică, de aceleași neajunsuri pe care le-am găsi (și încă cum!) la oraș: comunicare precară, labilitate emoțională, sărăcie (nu cât să dezvolte romanul în direcția asta și, oricum, fără consecințe ultimative la nivel de intrigă) și o doză considerabilă de eșec personal, suficient cât să garanteze un tablou dezolant. Toată încrengătura asta socială văzută în degradarea ei e unul dintre punctele forte ale romanului pe care îl scrie Bogdan Coșa. Chiar dacă o lansează fără prea multe repere auctoriale, grămada de personaje ce populează romanul – mai precis, familia Tudorilor, în frunte cu bunica Aurelia și secondată de cei cinci copii, Nuțu, Nae, Doina, Dana și Dumitrița, unul mai damaged decât altul – construiește, treptat, o poveste de familie generică prin universalitatea ei, nu doar pentru cei care au trăit la țară, sau au experimentat satul în vreun fel sau altul.

Tocmai de-asta, nici nu contează prea mult fiecare personaj luat în particular, ci ele funcționează în măsura în care contribuie la cadrul mai larg; familia și mai departe de ea, casa bătrânei Aurelia, la care se întorc pe rând, la un moment dat, toți fiii „risipitori”, în momente-cheie ale existenței lor, e mai degrabă personajul care contează. Un nucleu care, așa cum bine s-a observat la un moment dat, atrage și respinge simultan, un cluster recognoscibil prin excelență, pe care Bogdan Coșa îl recompune minuțios. Destul de alert, dar cu o finețe a analizei, Cât de aproape sunt ploile reci e un text fără pretenții și metafore ostentative, care tranșează direct drama ratării, datorată în bună măsură lipsei de educație, și de aici pornind, neconștientizării de către personaje a situațiilor în care se află, structurii lor interioare prea puțin dedate introspecțiilor.

Dialogurile, excelent construite, susțin tocmai o astfel de „artă” decadentă a personajelor și lansează mici breșe reflexive în narațiunea personală a fiecăruia, la fel cum și descrierile, fără să exceleze în decorativistică și mizând mai degrabă pe un ascetism luminos, punctează foarte reușit situațiile particulare: „Băiatul trecu zgribulit pe lângă el și intră în veceu, îl salută doar din cap. avea ceva din febra învinsă a lui Nae, tot mai vizibilă în umbrele feței, în modul de a vorbi – ca și când ar merge și el în direcția în care merge lumea, da suit din urma căruței, cu spatele la drum, atent doar la șirul de buruieni. Părea că deja s-ar fi înnodat în el ceva, ceva ce nu trebuia să se întrerupă s-a întrerupt.” Genul ăsta de descrieri trimite romanul lui Bogdan Coșa într-o zonă clasicizată, ușor sobră, în sensul că dovedește maturitatea lui, travaliul îndelungat (conform spuselor autorului, a scris la el vreo șase ani, pentru o perioadă în paralel cu Ultraviolență).

Tocmai de-asta aș zice că prin Cât de aproape sunt ploile reci Bogdan Coșa a dat o narațiune pe cât de contemporană și familiară pentru satul românesc în plin proces de democratizare (ar merge și o analiză ideologică, romanul o susține), pe atât de universală. E un roman care se va citi și peste zece ani, probabil, și care rămâne de interes pentru capitalul uman pe care îl exploatează. Pentru cine a avut bunici la sat, ori a avut o oarecare tangență cu zona asta în ultimii treizeci de ani, Cât de aproape sunt ploile reci e un roman plin de „faze” cu care cititorul va empatiza: pliculețele de șampon Wash & Go din casa bunicii, cartofii cu brânză, pachetele aduse de copii părinților de la țară, de post, felul în care un fascicul de lumină pătrunde în aer într-un dos de curte, astea sunt genul de momente care declanșează resorturile memoriei colective, detalii cu sens de avatar. Altfel, dinamica negativă a familiei, relațiile afective structurate și în funcție de criteriul financiar, autismul cuplurilor și traumele moștenite din familie, toate prezente în doze mari, sunt deja lucruri ce țin de obișnuința socială, cu care poate empatiza oricine. Suficient de aproape ploile reci și „vreme rea” – o completare inițială la care bine-a făcut Bogdan Coșa c-a renunțat – încât să dea unul dintre cele mai depresive romane apărute în ultima vreme; dincolo de asta, însă, poate cel mai coerent proiect în proză de ceva timp încoace, despre care se va mai vorbi de-acum înainte cu siguranță.

Andreea Pop

Fotografie © Kyle Glenn via Unsplash

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Înapoi în anii ’90

Înapoi în anii ’90

Un elefant printre porțelanuri

Un elefant printre porțelanuri

Florile din vază

Florile din vază

Flash review – Individualism corporal

Flash review – Individualism corporal