Cronici | Literatură

Un elefant printre porțelanuri

Mihnea Bâlici13 martie 2021

Postumani (Mihai Iovănel), metamoderni (Alex Ciorogar), postmoderni (în sfârșit, „cu postmodernitate”, ar afirma Ovio Olaru) ori, generic spus, postdouămiiști: aceștia sunt termenii care s-au lipit de promoția de poeți din prima jumătate a deceniului 2010, care îi include, în primul rând, pe Gabi Eftimie, val chimic, Andrei Doboș, Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan ca precursori și, în al doilea rând, pe Andrei Dósa, Ștefan Baghiu, Radu Nițescu, Alex Văsieș, Vlad Drăgoi, Florentin Popa, Ovio Olaru ca principali reprezentanți.

Mi-am exprimat în trecut neîncrederea față de încadrările teoretice rigide de până acum ale acestei grupări (destul de restrânse și eterogene), fără să propun nicio paradigmă majoră în schimb. Nu zic că nu s-a produs o schimbare importantă din 2010 încoace, dar ramificările literare sunt tot mai complicate, iar Weltanschauungul – tot mai dificil de redus la un numitor comun. Tot ce reiese din aceste discuții este faptul că unii critici și-au dorit să portretizeze o mișcare literară de sine stătătoare care să depășească douămiismul, la fel cum douămiismul declama mai demult că a depășit optzecismul. Când scopul precedă clasificările, e ușor să exagerezi apropierile dintre scriitori și să accentuezi diferențele. Ce anume pune o poetică ashberiană ca a lui Alex Văsieș în aceeași categorie cu discursul post-ironic al lui Vlad Drăgoi? Și de ce tocmai acest grup este elita Noii Poezii, ci nu – ca să dau un exemplu oarecare – gruparea activistă din jurul editurii FrACTalia (Vasile Mihalache, Medeea Iancu etc.)? Probabil rațiunile nu sunt foarte riguroase. Nu avem monoliți conceptuali care se ciocnesc unii de alții, ci relaționări complexe între ideologii și stiluri, între promoții pre- și postdecembriste, precum și – mai mult ca niciodată – mostre de world literature și (contra)cultură globală.

Am început cu această problematizare fără soluție ca să subliniez faptul că există multe zone gri în discursurile poetice contemporane. Cazul autorului de față reprezintă una dintre ele. Se poate afirma că Radu Nițescu este „cel mai douămiist dintre postdouămiiști”. N-am să stăruiesc asupra influenței lui Dan Sociu, care, deși a fost catalizatoare, nu explică totalmente mizele poeziei lui Nițescu. Mă voi raporta, în general, la baza autobiografistă a proiectului său, pe care o descoperă abia după debutul în gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012). Cotidianismul și biografismul sunt, desigur, mărci definitorii ale poeziei denudate din anii 2000. Ce adaugă Nițescu acestei rețete recognoscibile este un bemol fascinant. Într-o cronică despre Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016), Alex Ciorogar vorbește – pe bună dreptate – despre „realism fantastic”: modul dezinvolt prin care poetul inserează, în cadrul unui scenariu mundan oarecare, imagini și asocieri extrem de creative trădează o poetică originală și personalizată. În Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020), autorul perfecționează vocea din Dialectica urșilor. Într-o direcție similară, dar nu chiar.

Distorsiuni temporale

Inserțiile imaginare din penultimul volum al poetului aveau o funcție fie decorativ-bovarică, fie anecdotic-simbolică. Cu umor și naturalețe, poetul împăca aceste momente de reverie cu secvențele biografiste. În această oscilație dintre planuri, se construia poza pe care se baza întregul proiect identitar al poetului: personajul, cel care visa cu ochii deschiși, era, în fond, un inadaptat, eșuând programatic în găsirea unei direcții profesionale sau a unui mod de subzistență. În contratimp cu ritmul vieții cotidiene, vocea din spatele textului câștiga charismă prin detașare ironică: „Și pisica mă privește / fix, cu subînțeles, fă și tu bani cum poți, / cum o da Dumnezeu. Cum o da Dumnezeu / fugi tu să prinzi șoareci, du-te, hai, vin și eu”. O adolescență perpetuă devine sursa acelui ennui cuceritor din Dialectica urșilor.

Or, chiar dacă recunoaștem același stil și în Satao, aiciapare o mutație perceptibilă – mai exact, o ieșire parțială din „filmul” nostalgic și adolescentin. Mai reflexiv și mai autocritic ca niciodată, Nițescu își problematizează reveriile, care își pierd din efectul ilariant de altădată și ajung să își dezvăluie propria inutilitate. Poemul care inaugurează volumul, Iarnă-primăvară, este exemplar în acest sens – o dimensiune meta taie brusc orice plonjare introspectivă: „Sub soarele ăsta infant, / via proiectează rute încâlcite pe gard și mă păcălește, / c-ajung să fac poezie de cadru. // Ce ai pe dinăuntru? / Să zicem, o plajă din Pacific, bunăoară pustie. / Dimineața se simte furtună. / Ziua se rup palmierii. Seara (în unele seri) / briză plăcută, aduce cu ea împăcarea. / Ce ai pe dinăuntru? Mult somn, / metafore de tot rahatul”. Cinismul moderat își face loc în peisaj, în tandem cu maturizarea și apariția responsabilităților de adult: „Doișpe ore lucrate și / cearcănele s-au lungit peste poate”. Din dezamăgire și oboseală, personajul ajunge să mediteze la trecerea fără sens a timpului: „Uneori te îndoiești că anumite lucruri / care ți s-au întâmplat mai demult / au avut loc cu adevărat, / mai ales când nimeni n-aduce vorba de ele. / Zile și zile / și zi-le, / poate vor înțelege la un moment dat”.

Astfel, timpul pare a fi o temă centrală, fiind portretizat în trei ipostaze ce distorsionează structura autobiografică. Prima ipostază este cea a timpului static. Ea apare cu predilecție în acele clipe de transă sau procrastinare anxioasă („E un punct acolo / sus, pe perete, / dar ce e? Mă uit / de mai / bine de-o oră […] // E un punct acolo sus, / pe perete. / Tu ești un om / cu destule regrete. // Soarele mă sperie și / mă face să mă ridic”). A doua este cea a timpului discontinuu. Ordinea cronologică a evenimentelor se modifică în memoria personajului, generând confuzie și senzația de pierdere a reperelor. De exemplu, în poemul Plouă rânduri-rânduri, poetul proiectează amintiri inventate asupra altor personaje: „Șoferul de taxi, cu ochi mijiți de oboseală, / se gândește la pupilele ei dilatate / când dus-o spre dimineață acasă din club”. Întorcându-se spre sine, realizează lipsa coerenței: „Ziua de ieri mai departe decât alaltăieri sau săptămâna trecută. / Ziua de mâine ireală și aduni pentru ea / ca veverița în scorbura ei”. A treia ipostază este timpul alterat, care conține realități alternative și tripuri autoinduse. Un hit al volumului, baladescul Regele-Dragon al Mării de Est, explorează o astfel de halucinație. Ea revelează, în cele din urmă, sentimentul acut al eșecului: „A închis ochii și a oftat: / dacă nu erai un frustrat, / să știi, prietene, / te-aș fi făcut împărat”.

„Lumea aia modern-fracturată”

Așadar, există o instabilitate de fond (existențială, psihologică și, în fine, materială) pe care individul din Satao o resimte și care se traduce în cel mai evident dintre palierele textului: temporalitatea, fie ea statică, discontinuă sau alterată. Infrastructura textelor se construiește, astfel, în jurul a trei poli: blocaj, confuzie și dezamăgire. În mediul de muncă, în viața socială, în dragoste – personajul apare ca un outcast etern-pierzător, cum am văzut că se afișau și alți poeți ai vechii generații, precum Sociu, dar și Dumitru Crudu, Marius Ianuș, T.S. Khasis ș.a. Ultimul poem al volumului accentuează falsa morală a volumului. Aici, soarta ornitologului W.E. Brooks funcționează ca prilej pentru poet să constate nepotrivirea dintre sine și societate: „Chit c-a prins lumea aia modern-fracturată, / chit că nu i-a plăcut prea mult niciodată”. Nițescu știe cum să cultive această senzație de nepotrivire, explorând, cu dexteritate, zona ambiguă dintre victimizare și autoironie.

În acest punct al analizei, ne putem concentra pe semnificația titlului. Cel mai probabil poemul Satao – care dă numele volumului – nu a fost scris într-un regim simbolic. Elefantul Satao, „unul dintre cei mai mari elefanți din lume, / un tusker din Kenya, omorât de braconieri”, nu reprezintă o metaforă, ci doar unul dintre acele pop facts pe care Nițescu le aruncă, din când în când, în momente-cheie ale poemelor. Cu toate acestea, un astfel de poem omagial nu poate să nu camufleze – evident, într-un mod oblic – identificarea dintre subiect și acest animal remarcabil și inadecvat, prototip contemporan al Albatrosului lui Baudelaire. Am demonstrat deja că personajul își tematizează stângăcia și vulnerabilitatea cu care se direcționează prin viață. În procesul poticnit al maturizării, el este „ca un elefant în magazinul de porțelanuri”. Contexte rușinoase și șanse risipite îl dezechilibrează la orice pas.

Astfel, în momentele sale cele mai bune, Nițescu grefează pe tema inadecvării o sinceritate dezarmantă: „când spune dintr-odată nu știu cine sunt și mi-e groază, / am făcut sex cu tine cu gândul la altul, / nu vreau să mai speri nimic care se leagă de mine, // n-ar trebui să-mi dea la schimb ceva în care să sper?”. În poemul – de departe cel mai bun și coeziv al volumului – Adi, o meditație romantică despre prietenie și moarte, găsim cea mai cutremurătoare secvență din poezia lui Radu Nițescu de până acum: „Aici m-a luat / de umăr și mi-a spus într-o seară, / așa, într-o doară, uite, vezi, / aia e Steaua Polară, de-acum știi / să te orientezi. Ce frumos se / intersectează luna cu dâra de avion, / parcă a fost săgetată. Jumătate din ce-am / făcut am făcut ca să nu mai fac altă dată”.

În momentele sale cele mai slabe, Radu Nițescu exagerează când vrea să pară dezinvolt și jucăuș. Într-adevăr, câteodată „dumele” ies bine: „Au găsit cea mai mare structură din universul cunoscut, / lucrurile pe care-am vrut să le fac și nu le-am mai făcut”. Alteori, pare că nu și-a dat foarte mult silința, rămânând blocat în niște scheme umoristice destul de învechite: „Dragonu a zis-o mai bine, timpul trece, nu, / trecem noi prin el. / Lui Hawking i-ar fi plăcut asta, / l-ar fi bătut pe umăr dacă ar fi putut”. Tot deranjant și desuet este și sistemul referințelor din pop science sau filosofie, care produce doar digresiuni informaționale neinteresante – „L-am ascultat pe Deleuze într-o înregistrare / cum visele oamenilor devorează mereu, / mereu amenință să ne înghită. / Cât să și stai în visul cuiva pui pe plită”. În plus, sunt plate poemele în registru minimalist-ermetic, a căror inserție în volum nu era neapărat necesară: „terminațiile nervoase / abandonează încet / tensiune acumulată. // e cald la lac, / cald la subțioară”. Dar aceste momente sunt, din fericire, rare.

Cât despre noul formalism…

Radu Nițescu este un arhitect atent. Douămiiștii – chiar și când scriau cu rimă (vezi Ursul din containăr al lui Ianuș sau textele neoromantice ale lui Sociu) – își propuneau să creeze poezii „spontane”, făcute pe loc. Astfel, îi definea o estetică ready-made. Or, la Nițescu se face simțită rafinarea textului. E motivul pentru care unii s-au grăbit să îl încadreze într-un fel de „nou formalism” (Ștefan Baghiu), fără a explica foarte clar natura și funcția acestuia. Într-adevăr, de la discursul aluvionar al versului liber din 2000 până la cultivarea ritmului și rimei în poezia lui Nițescu este o cale lungă, dar nu abruptă: suntem departe de neoclasicism sau de experimentele postmoderne ale lui Foarță.

În Satao, formă fixă propriu-zisă nu există decât într-o poezie: vilanela Festival în pădure. Nici în volumul anterior nu aveam prea multe exemple: o vilanelă și o glosă. Aceste experimente propun o recontextualizare a formelor clasice, desigur, însă nu cad în prim-plan. Din contra, sunt o excepție. În rest, măsura și ritmul funcționează inegal, după niște cadențe așezate „după ureche”. În ceea ce privește rima, situația e similară: fie e interioară („Joc table pe net, mă uit la balet, și ziua trece lent, intermitent”), fie la sfârșit de vers, nerespectând o structură („Sută-n sută băiat / cu inima deschisă, / aștept la interfon / să deschidă, / când mă ia pe șest, / cu voce perfidă, / bătrânul Rege-Dragon / al Mării de Est”). Se poate spune că există o legătură între muzicalitatea „pe tronsoane” a poeziei și postura defavorizantă a personajului.

Așadar, forma – redescoperită și, totodată, spulberată – are efecte foarte interesante. Pe de o parte, e catchy și adaugă o nuanță ludică discursului. Pe de altă parte, ea scoate în evidență mecanismele de producție ale poeziei. Discursul poetic pare cu atât mai natural cu cât îi este conștientizată (în subsidiar, ci nu explicit) artificialiatea. Aceasta este descoperirea inedită a scriitorului bucureștean.

În concluzie: Dialectica inaugurează strategia, Satao finisează execuția. Până aici, numai de bine – Nițescu este cu siguranță unul dintre cei mai talentați și inventivi poeți tineri. Singurul pericol este că manierizarea s-ar putea să stea după colț.