Aurel Pantea – un poet al iscusinței execuției

Aurel Pantea – un poet al iscusinței execuției

Aurel Pantea este unul dintre acei poeți care publică cu luciditate și energie, a cărui tehnică și maturitate poetică este vizibilă în fiecare poem din Execuții. Noul său volum (Cartea Românească, 2020) completează peisajul poetic al unui an în care s-au produs câteva debuturi remarcabile, expresii poetice inedite, cât și reafirmări puternice ale poeților deja consacrați. Între toate acestea, vocea lui Aurel Pantea se remarcă fără dubii, datorită unei construcții care pare venită din modernitatea târzie. Poetul revine la un set de teme neoexpresioniste, care nu sunt întâlnite în discursul poetic contemporan, redându-le cu ușurința unui cunoscător veritabil, care le stăpânește cu iscusință.

Volumul se deschide cu un motto care îl plasează pe poet într-o interioritate, de unde acesta va cotrobăi în adâncimile propriei ființe. Călin Crăciun, într-o cronică asupra volumului, îl aseamănă pe Aurel Pantea cu un „iona sorescian”, coborât în propriile măruntaie pentru a extrage de acolo angoasa, neantul, transpunerea din real într-un ireal și le redă prin intermediul unor execuții succinte, tranșante. Imediat după acest motto, deschizându-se ca un al doilea, urmează un prozopoem care mută accentul de pe poet asupra poemului, unde va rămâne pe tot parcursul volumului. Din acest punct, angoasa – redată prin intermediul contrastelor, angoasa va deveni fondul pe care se va construi volumul. Compozițiile nu merg pe aceeași linie, ele se restructurează în diferite tipologii de imagini. Sunt încărcate de profunzime, în interiorul căreia realul își pierde forma, iar singurul care devine inteligibil în acest context este neantul.

Aflat la margine, poetul este prins în „vidul postdestinului”, așa cum îl descrie Gheorghe Grigurcu în prefața volumului. Transcendența nu este o soluție, chiar dacă Aurel Pantea nu se dezice de posibilitatea misticismului. Totuși, relația cu divinitatea este privită din mai multe unghiuri. Comunicarea se produce; poetul aflat în propriul infern caută să inițieze un dialog, formulat aproape cu cadența unei rugăciuni. Aceasta, însă, nu este singura ipostază a divinului. Dacă în anumite instanțe referința este redată cu literă mare, în alte momente ea este coborâtă pe aceeași linie cu alte divinități, fără să fie marcată vreo diferențiere. În lipsa unei soluții, prezentul se adâncește ca o „gaură neagră”. Singura concluzie ajunge să fie plictisul. Resemnarea și asumarea completează imaginea descinderii în adâncimi, creând un tablou nocturn: „de atunci iubesc serile/ momentele acelea ale zilei unde se adună oboseli
oxidante”.

Ambiguitatea dintre viață-moarte devine mai angoasantă în momentul în care poetul pare să își îndrepte privirea direct spre infern „fiecare găsește în sine locul eșafodajului, după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat”. Singurătatea, lumina, memoria, subtilele referințe erotice sunt doar câteva dintre zonele contrastante cu care poetul conturează spațiul realului, ca mai apoi să îl deconstruiască. Există anumite secvențe cu tentă socială, în care trecutul și istoria apar la rândul lor reprezentate, în contrast cu o „Împărăție” cerească care nu se întrevede: „Am trăit într-o patrie a nou-născuților lepădați/ prin pubele moartea ne-a însoțit în multe feluri,/ dar acesta era însăși spaima ei ultimă”. Poetul pare că rezonează cu trecutul, în același timp distanțându-se de acesta.

Aurel Pantea face poezie ca expresie a vieții. Imaginile sale nu sunt inovative; poetul jonglează cu diverse formule și le expune în versiuni inedite. În același timp, forța cu care le creează demonstrează că poezia lui nu e scrisă pentru a (se) afirma, ci pentru a reda posibilități, printr-un set de execuții rafinate și extrem de atent construite. Formula neoexpresionistă care poate părea uneori depășită nu face decât să accentueze iscusința poetului și să-l aducă încă o dată în atenția cititorului, pe care îl scoate, cel puțin pentru moment, din formula postdouămiistă cu care s-a obișnuit.

Elena Rusu

Fotografie copertă © Viktor Forgacs on Unsplash

Rusu Elena

Articole similare

Frumosul, furia și maturitatea

Frumosul, furia și maturitatea

Baricada inocenței

Baricada inocenței

O încăpere doar a lor

O încăpere doar a lor

„Am scris tot ce mi-am adus aminte”

„Am scris tot ce mi-am adus aminte”