De la periferia amintirii la zgura prezentului

De la periferia amintirii la zgura prezentului

Apărut anul trecut la Editura Paralela 45, volumul Civilizații, este, de fapt, călătoria unei fete furioase pe punctele cardinale ale umanului, o carte ce proiectează un soi de exterioritate subiectiv sublimată. Suntem invitați, așadar, pe o croazieră între liniștea nopților deșertice și zgomotul vibrant al urbanului pseudo-capitalist, dar rămas sub blestemul norului comunist. În această hoinăreală livrescă între terasele de cartier și sanatoriile construite în pantă, întrezărim căutarea perpetuă ajunsă, parcă, rătăcire – cinism presărat cu nostalgie. Poetica fragmentarismului se manifestă atât în modul ales de expunere a versurilor, cât și în universul ideatic din spatele acestora. Se creează, astfel, o dezmembrare a materiei, cuvintele manifestându-se ca niște picături de ploaie acidă. În spatele aparentei narativități, imaginile se suprapun, de fapt, dezordonat, poezia devenind un colaj întortocheat. Volumul e, pe de-o parte, subjugat unei morbidități și dedat, pe de alta, unor critici acerbe la adresa civilizației. În spatele acestei întoarceri împotriva realității se ascunde o critică dură la adresa propriei voci poetice.


Tonul pe care și-l asumă Olga Ștefan este, esențialmente, unul rece, vocea lirică scanând până la os realitatea. Cu toate acestea, despicarea a tot ceea ce este dincolo de sine demască o refugiere în propria interioritate. Cititorului îi vine greu să se lase pătruns de universul conceptual al poetei, căci acesta pare a fi un loc în care sentimentele umane au fost deja abandonate: ,,pământul rămâne,/ ca de-o armată bizară, în jurul meu/ pârjolit” (în sud). Esența textului e, de foarte multe ori, profund ermetizată. Păcat, căci, deși dorește demascarea a tot ceea ce pare a fi construct social, poeta intelectualizează versul până la absurd, poezia ei devenind ea însăși un astfel de simulacru.

Subiectele sunt și ele redundante. Universul tematic exploatat în Civilizații include ideea labirintului civilizațional în care ochiul liric caută figuri din oaza copilăriei, experiența vieții ca o jertfă a oamenilor care nu se pot regăsi, kitschul sulfuros al contemporaneității, sentimentul umilinței și rezistența prin scris: ,,fac scutece și pânze pentru corăbii/ din bandajele/ răniților/ din giulgiuri de sfinți/ și/ nu cred (…) nici în înțelepciunea paternă/ a mâinii pe corpul îngenunchiat/ în care ai închis/ ambiția unei fete sărace/ dintr-o chilie de mănăstire.”. Cele mai prețioase momente rămân cele confesionale. Tragismul acestei poetici inundă sensibilitatea cititorului: ,,nu mi-am dorit strânsoarea de microfibră/ a chilipirurilor/ cumpărate din autogară, nici o adâncime de/ groapă la care ești dus cu onoruri/ câtă vreme rădăcinile buruienilor/ sunt batjocoritoare și onorurile/ nu înseamnă/ pentru viermele care învinge/ nimic./ doar pe piept, ca o piatră, kilometrul zero/ al apropierii./ mâna de aur și mâna de marmură/ a unui destin care știe ce vrea (…) femeia și adolescenta/ topite în aceeași, a ta.”.


Olga Ștefan gravitează asimetric prin hățișul interior, mustind de reprezentări ale unei lumi mizerabile și colcăitoare. Chiar dacă te simți, totuși, mângâiat de umbra puținelor versuri întoarse spre sine, sfârșești, în cele din urmă, extenuat după acest traseu dedalian.

Mara Muntean

Fotografie copertă © John Fowler on Unsplash

Muntean Mara

Articole similare

Dincolo de merii înfloriți

Dincolo de merii înfloriți

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

O legendă arthuriană pentru o lume fără cavaleri

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Despre o întreagă generație a navetiștilor în postcomunism

Mizerabilism și sentimentalism

Mizerabilism și sentimentalism