***

Vasile avea treizeci și cinci de ani și nu-și amintea ultima zi în care a stat liniștit. Avea doi băieți, primul primind prenumele tatălui, așa cum era tradiția în familia și-n satul său, cel de-al doilea fiind numit Alexandru, după fratele mai mic al lui Vasile cel bătrân – două seturi de frați Vasile și Alexandru, separate de trei decenii. Pentru viitorul setului nou de frați lucra zi lumină, cu excepția duminicilor și a zilelor privite de preotul din sat drept sfinte sărbători, în care existența familiei sale era dedicată bisericii. Făcea bătături în palme și își strica plămânii la cariera de piatră din Rodna atunci când a auzit prima dată de ceea ce oamenii de la capitală plănuiau la douăzeci de kilometri de casa sa din Anieș.

– Dar numai ce am lucrat la camerele de la Hotelul Vechiu’, cum adică fac altul?

– Fac altele. Încep cu două mari, cu sute de camere. Cică o să schimbe tot satul, de la rădăcini. Cică vor să-l facă oraș turistic.

Vasile își imagina ce înseamnă un oraș turistic. Muncise toată viața lui, însă nu avea noțiunea de concediu. Dimpotrivă, considera zilele nemuncite zile pierdute. Se mai petrecuse, cu prietenii apropiați, cu rudele, la diverse ocazii, însă pentru el toate acestea erau detașări episodice de la scopul său principal, acela de a-și vedea băieții realizați și familia aprovizionată. Poate cândva copiii săi vor merge în orașe turistice, însă el nu avea în plan așa ceva. Animalele de pe lângă curte trebuiau hrănite, copiii trebuiau îmbrăcați, femeia trebuia iubită, gospodăria trebuia îngrijită, munca trebuia muncită. Turiștii pe care i-a cunoscut i se păreau leneși, domni veniți de departe, cu mustăți și preocupări străine. Nu s-ar fi văzut vreodată aranjat și îmbrăcat dichisit, plimbându-se prin locuri de care nu era legat sufletește. Atunci când călătorea, era fie din datoria pentru familie, fie din cea pentru țară. A făcut armata la Caracal, a adus o vacă peste munte din Borșa, a plantat plopi în drumul dintre Alba-Iulia și Sibiu, a pus umărul la Porțile de Fier și-a fost gonaci pentru vânători prin toate pădurile Munților Rodnei. Și-i imagina pe băieții săi cu mustăți și îmbrăcați dichisit, și zâmbi, încheind printr-o grimasă fericită și-un chehăit un mic exercițiu de relaxare a sufletului. Auzi acolo, oraș turistic.

Într-un alt exercițiu, de relaxare a trupului după o zi lungă la fân pe Coasta Cucului, se pregătea să-și aprindă țigara Carpați fără filtru, așezat pe-o pătură roșie de lână, rulată în pragul ușii de intrare în târnațul casei în care locuia cu nevasta și cei doi băieți. Reghina era la spitalul din Năsăud, unde își revenea după un avort spontan suferit la marginea Văii Anieșului, în timpul spălării hainelor la pârâu. Nu vorbeau între ei despre acest subiect, iar pentru copii, mama era plecată la spital să aibă grijă de cineva. Cei doi frați dormeau în casa de lemn cu fundații de piatră, de care Vasile era tare mândru, fericiți că ziua lor de muncă s-a încheiat. Privea, trăgând din țigară, către curtea sa, inventariindu-și gospodăria. Avea o fântână săpată până la adâncimea de doisprezece metri, realizată cu ajutorul a doi frați meșteri din Poiana Ilvei, din care-și astâmpărau setea atât familia, cât și vecinii fără fântâni sau cu fântâni mai puțin reușite. Roata de ridicare a găleții cu apă era o roată de căruță, stricată, în fața căreia se poziționau, pe rând, băieții, imaginându-se șoferi (Alexandru cel tânăr și-a primit permisul de conducere douăzeci și cinci de ani mai târziu, Vasile cel tânăr niciodată; Alexandru cel tânăr avea să scape cu viață dintr-un accident de mașină cu două luni înainte să moară de-adevăratelea). În spatele fântânii, mărginind latura estică a gospodăriei se afla grădina, în care creșteau roșii, castraveți, ceapă și diverse mirodenii (cartofi și porumb creșteau într-un loc aflat la cinci kilometri de casă). Pe marginea terenului, se întâlnea cu grădina grajdul, în care țineau doi porci și o vacă (cea adusă din Borșa). Vaca din Borșa era sursa multor certuri aplicate celor doi băieți (Alexandru, din disperarea de a nu mai fi trimis cu animalul la păscut, a refuzat să mai consume lactate). Se ridică în picioare, îndepărtându-se de casă, pentru a o analiza de la distanță. Era o construcție de-o frumusețe simplă, echilibrată. Avea patru orizontale puternice. Dinspre cer înspre pământ, prima era cea din șindrilă, a acoperișului – cu podul accesibil din exterior doar cu o scară de lemn – în care tocmai urcase fânul, deranjând existența familiei de cinci șoareci de câmp care locuia între căpriorii săi. Cea de-a doua orizontală, din lemn, tencuială albă și șapte goluri de ferestre potrivite, reprezenta haina în care era îmbrăcată familia lui Vasile, adăpostind camera bună, camera de dormit și bucătăria. În jurul acesteia, la o distanță de un metru și jumătate se defășura târnațul, din lemn de brad, cu un model decorativ simplu, împrumutat de la casa părintească a Reghinei. Coborându-și privirea spre elevația de piatră care-i înrădăcina locuința în solul Anieșului, ochii lui Vasile au fost furați de un freamăt în iarba proaspăt cosită. Între firele verzi se reflecta lumina puternică a soarelui, într-un luciu rece mișcător. Vasile, familiarizat de-a lungul timpului cu această imagine, apucă furca cu care și-a asigurat în prealabil hrana bovinei, îndreptându-se hotărât spre a înceta viața semnului rău care-i mișuna la baza locuinței – un șarpe de casă. Cu o secundă înainte ca luciul vârfurilor furcii să străpungă luciul șarpelui, în curte se auzi, cu volum, “-Vasile, dar greu dă omul de tine!”. Cu ochii distrași de urechi, furca se mulțumi doar cu solul moale, șarpele se mulțumi dumnezeului șerpilor. Era același bărbat cu care Vasile lucrase cu luni în urmă la cariera de piatră de la Rodna.

– Nu deschizi poarta asta? – o legase cu un șiret pentru ca cei doi copii să nu se aventureze afară din curte – îi aducea greu înapoi.

Desfăcând un șiret cu noduri numai de el știute, Vasile-și deschise și orizonturile pentru a lucra pe șantierul de la viitorul hotel al Uniunii Generale a Sindicatelor Române.

***

„O să dau foc schelei lor!”, gândi Maria cu voce tare și ochi furioși. Era la capătul puterilor. Proaspătul ei soț era trimis la muncă silnică într-un loc de care nici n-a auzit, iar bunica ei, cu care locuia, era paralizată și surdă. Nu-i auzea nimeni planurile piromane – vorbea cu un pat morocănos, furat și acela de către bunicul ei în vremea tinereții din ruinele vechii vile Domide. Își aminti de poveștile lui și de atmosfera din stațiune descrisă de el. Cât de departe era de vremurile acelea. Nu era nostalgică din fire, dar noua situație din localitatea ei îi chinuia existența. În urmă cu doar câteva luni se căsătorise, iar din puținul dar strâns împreună cu ce-i rămăsese de la tatăl său (mama sa murise la nașterea unicului copil, tatăl ei zece ani mai târziu, într-un accident forestier), urma să-și ridice împreună cu proaspătul soț o casă pe care să o umple cu mulți copii, pentru a nu mai fi niciodată singură. În momentul în care s-a hotărât construirea hotelului U.G.S.R. pe terenul lor, protestele bărbatului ei au fost temperate printr-o bătaie zdravănă și o trimitere pe termen nedefinit la munci istovitoare într-un loc din care puțini se întorceau. Cazul lor a fost servit drept exemplu oricăror posibili amatori de protest. Dărăpănata casă a bunicii Mariei a devenit astfel pe jumătate surdă și pe jumătate mută. Înmuțirea tinerei era însă un proces care o măcina pe aceasta amarnic, escavatoarele care participau la pregătirea terenului viitorului hotel smulgând cu fiecare cupă de pământ câte un maldăr din sufletul Mariei, fiecare metru cub de țărână excavată solidificând tot mai tare în interiorul tinerei femei faptul că visul ei era tot mai departe de înfăptuire. Între Maria și Vasile erau douăzeci de ani și vreo cincisprezece kilometri, fiecare având în ultimele săptămâni câte un vis ruinat.

Reghina și-a dorit mult o fată, fiind singură în casă cu trei bărbați. Venea deja dintr-o familie în care trebuia să facă aproape tot, mama ei murind de un stop cardiorespirator undeva când Reghina avea vreo zece ani. Avea un frate și o soră, fratele mult prea băiat ca să umple activ un gol de femeie pe lângă casă, iar sora prea mică pentru a avea vreun rol semnificativ atunci când s-a eliberat nedorita poziție. Poate și din cauza copilăriei scurte a ajuns să dezvolte o personalitate puternică ce a transformat căsnicia ei cu Vasile într-o afacere destul de matriarhală.

La Reghina se gândea Vasile în momentul în care aștepta să prindă ocazie în drumul spre casă după prima zi de lucru de la ceea ce va fi viitorul hotel al Uniunii Sindicatelor Române. Și-o imagină în spital, supărată. Știa că își dorea mult o fată, pe care să o țină aproape. Ea nu avea voie să moară tânără, să-și lase fata singură. O mică Reghină era felul ei de-a-și repara lumea. Și faptul că lumea ei era tot mai departe de reparare o făcea să  se  simtă tot mai îndepărtată de ea însăși, implicit și de el. El era resemnat, în fond și la urma urmei erau deja destule guri de hrănit în micul lor cămin. Se gândi apoi la cei doi copii care-l așteaptă acasă și la ce avea să le ofere de mâncare. Și-i imagină sătui de mămăligă, așa că se hotărî să-i trateze cu niște cartofi fierți cu brânză iute. Dacă avea și-o fată, oare ar fi mâncat ea brânză iute? Și-o imagină pretențioasă, ca turiștii aceia cu mustăți. Între aceste reverii cu mustăți și brânză iute se ivi semnalizarea unei dube Roman verde, fabricată în anul 1955 în localitatea cu același nume.

– Urci, sau am oprit degeaba, cumătre? se auzi un glas puternic, aproape amenințător din cabină.

Vasile se urcă numaidecât ieșind din episoadele sale de imaginație.

– Maieru? Anieș? Rodna? Eu merg până la Rodna să las duba-n depozit, după care mă întorc la Maieru cu bicicleta.

– În Gura Anieșului ar fi foarte bine.

Gura Anieșului era termenul folosit de către săteni pentru intersecția care împărțea satul în două fire. Casa lui Vasile era poziționată pe firul stâng al satului iar drumul către Rodna începea din firul drept al acestuia. Șoferul își înclină capul aprobator. Avea cu vreo șapte-opt ani mai puțin ca Vasile, părul creț, dar cu un început de chelie și niște ochi pătrunzători, care-l analizau pe obositul șantierist. Numele său era Ionel Cărbune, și conducea de când se știa. La fel ca Vasile, nu avea stare, întrecându-se cu toată Valea Someșului pentru a vedea cine se trezește mai devreme și cine se culcă mai târziu, într-o competiție în care se angaja cu desfășurarea celor mai diverse munci. Lucra ca șofer pentru cooperativă, făcea transporturi de persoane, lucra pământul, ba chiar s-a pus și pe făcut țuică, de prune și de mere. Știa că țuica de pere e cea mai bună, însă acestea erau mai pretențioase și nu erau la fel de profitabile. La fel ca în cazul Reghinei, și copilăria sa a fost scurtă. Tatăl său a participat în război și a scăpat din luptele de la Stalingrad. S-a întors acasă mai slab cu vreo douăzeci de kilograme și cu vreo douăzeci de afecțiuni. Doi ani mai târziu, un Ionel de șapte ani devenea bărbatul familiei.

– Muncești la șantierele din sus?

– Da. Dar azi a fost prima zi, mai mult ne-au explicat ce o să avem de făcut.

– Să știi că arăți obosit oricum.

– Uneori mă obosește mai tare să nu lucrez decât să pun osul la muncă.

Ionel Cărbune îl cercetă aprobator cu aceiași ochi cu care tatăl său privi orașul rusesc în flăcări. Empatiza cu Vasile, simțea că și el e om harnic.

– Și pe unde ai mai lucrat, îl întrebă pe Vasile.

– Nici nu știu pe unde n-am lucrat. Și-i înșiră toate locurile pe care și le aminti.

– Păi asta nu-i nimic, să știi! Eu am fost cu duba asta în toate colțurile țării. Într-un singur județ n-am fost niciodată, să știi! Oare ghicești unde nu am fost?

– Constanța! exclamă tot el, până să apuce Vasile măcar să se gândească la întrebarea care i-a fost adresată. N-am văzut niciodată marea, nu că mi-ar trebui neapărat, dar în rest, peste tot am fost. Vezi sticla asta? îi arătă lui Vasile o sticlă la doi litri cu un lichid negru rămas pe fund. O umplu cu cafea, umplu duba cu benzină, și nu mă mai opresc până la destinație, unde o fi ea. Bine, se mai oprește omul, dar înțelegi ce zic.

Vasile se gândi că nici el nu a văzut niciodată marea. În fond și la urma urmei, cu ce l-ar fi ajutat? Omul se opri cu mașina în Gura Anieșului și-i ură la bună revedere omului obosit care a fost în net mai puține județe decât el. Până acasă mai avea de mers pe jos un pic mai mult de un kilometru. Pe la jumătatea drumului se întâlni cu omul care-l rezolvase să lucreze la șantierul hotelului.

-Vasile, ce bine că dau de tine. Te-am căutat acasă dar erau doar copiii. Să știi că-i tare obraznic ăla mare – am încercat să-ți desfac nodul de la poartă, că m-am gândit că poate ești în spatele curții și m-am trezit cu o piatră aruncată pe lângă ureche. Noroc cu ăla mic, că l-a potolit, altfel sigur mă trezeam cu vreun ochi umflat. În fine. Copiii-s copii. Important e că te-am găsit. Știi cum am eu mereu grijă de tine? Ei bine, am reușit să-ți găsesc o slujbă și mai bună. Tot la șantier.

– I-auzi.

– Ce te uiți așa suspect? Nu am eu grijă de tine? În fine. Arăți obosit, și tocmai de asta o să te bucure vestea mea. Nu o să mai ai de tras toată ziua pe șantier. A fost nevoie de un paznic și am reușit să pun o vorbă bună pentru tine. O să lucrezi noaptea, tot la șantier și o să te asiguri că nu-s răuvoitori care să stârnească zarvă pe-acolo.

Vasile auzi mult mai pronunțat ca restul cuvintelor: „o să lucrezi noaptea”.

– Nu pot, îmi pare rău.

– Cum adică nu poți? Deja am promis că o să mergi. Plus că plata e mai bună. Aproape dublă.

„Aproape dublă” – se gândi Vasile. Se gândi la copii. Se gândi la Reghina. Cu-aproape dublu și-ar fi permis să pună și câte-un ban deoparte. Le-ar mai fi cumpărat câte una alta la copii, dar sigur n-ar fi stat ei noaptea singuri. Totodată, șantierul s-ar fi întins sigur pe câteva luni bune. Reghina mai avea doar puțin de stat în spital.

– O să merg să încerc să vorbesc cu nevasta, și vedem.

– Orice îți zice, începi mâine seară, așa că vezi cum vorbești cu ea.

– Tată, am făcut noi mămăligă.

               De jur împrejurul ceaunului, pe orbitele inelelor sobei – făină de mălai.

***

„CÂT DE BĂTRÂN E PĂMÂNTUL ȘI CE TÂNĂRĂ E LUMEA”, scria cu discernământ caligrafic pe o placă de lemn așezată deasupra intrării în vechiul Hotel Hebe, actuala casă de odihnă a sindicatului CFR. Intrarea se făcea pe o ușă dublă cu arc rotund, mult mai simplă decât cea originală, cu cercevele mai brute, îndepărtate considerabil de finețea obiectului inițial. Ușa dintâi avea arcul împărțit cu baghete radiale, fiecare vizitator al hotelului pășind pe sub o jumătate de soare la intrarea în foaierul hotelului. De douăzeci de ani însă, un alt soare a răsărit peste Sângeorz și peste întreaga țară. Un soare care-i oferea lui Vasile de lucru și a cărui lumină nu putea să cadă pe aceleași volume vechi la nesfârșit. Un soare care nu avea răbdare cu pământul bătrân, dar cu a cărui arsură Vasile era obișnuit de când se știa. Soarele real era însă apus de vreo patru ore, iar proaspătul paznic avea de supravegheat perimetrul șantierului, acesta fiind delimitat pe latura sudică de parcul stațiunii. Munca lui Vasile trecuse realmente peste noapte de la lopată la plimbări printre brazi, fagi și vile în diferite stadii de degradare. Una dintre acestea era vechea vilă a doctorului Monda, poate unul dintre cei mai cunoscuți oameni din Sângeorzul începutului de secol. Acum însă, acesta era cunoscut probabil doar nepoților săi. Fără să știe de doctorul Monda, Vasile îi admiră casa, care, deși destul de afectată de trecerea timpului, își păstra detaliile originale. Semăna cumva cu propria lui casă, dar avea și ceva străin în ea, ceva orășenesc, care-i stârnea curiozitatea lui Vasile. Avea niște obloane care chiar dacă zăceau aproape putrezite, erau elegante. Ferestrele aveau patru canaturi, fiecare cu oblonașul ei, care la rându-l său era sculptat. Acoperișul în două ape era și el simplu, dar arăta cumva curat, ca la o casă de om important.

***

„Abatorul cinci” a apărut în anul 1969, iar Vasile nu ar fi apucat să o citească. Sub soarele comunist a cărui arsură nu o mai simțea, nu era, oricum, loc de cărți americane. Ce simțea Vasile întins pe covor în camera de la ultimul etaj al Hotelului Uniunii Generale a Sindicatelor Române era însă extrem de asemănător cu ceea ce Vonnegut abia scrisese în romanul său ce urma a fi unanim apreciat ca unul dintre cele mai bune romane anti război. Cu gândul la războiul pierdut al Mariei, își imagină cum marea victorie a vilegiaturii socialiste era faptul că unui grup mare de oameni din diverse specialități le venise strașnica idee de a demonta niște hoteluri mari, găsite undeva la poalele Munților Rodnei. Muncitori care prin plata unei mici cotizații, cu care și așa nu ar fi pus prea mulți bani deoparte, aveau să ia atenți tencuiala jos de pe pereții foarte înalți, coborând atent de la ultimul etaj până la parter. O echipă asemănătoare avea să decapeze interiorul, pe toate fețele camerelor. Deodată cu ei, instalatori de toate specialitățile ar fi tras fire, țevi, conducte, transportându-le cu ei până în marele hol de intrare, de unde le-ar fi scos afară. Apoi, cărămidă cu cărămidă, s-ar fi demontat pereții, s-ar fi dat jos ferestrele, și s-ar fi desfăcut centurile și grinzile de beton, până la armătură. Timp de câteva luni nimeni nu s-ar fi oprit, până când toate materialele erau întoarse la furnizorii lor. Firește, întreg șantierul era foarte bine supravegheat, iar elementele de construcții, finisajele și instalațiile ar fi fost transportate etapizat, astfel încât să nu existe intersecții nedorite între fluxuri care să le compromită integritatea sau compoziția. În cazul materialelor și al obiectelor produse industrial, acestea s-ar fi întors către fabricile și uzinele care le-au realizat, de unde oamenii erau trimiși mai repede acasă, ca să stea cu familiile lor. Materialele de construcții realizate local erau atent demontate în agregatele din care erau făcute, urmând a fi întoarse carierelor de piatră și râurilor, unde muncitori atenți le ofereau înapoi naturii, care le accepta bucuroasă. Andezitul s-ar fi contopit cu stâncile din Măgura Ilvei, travertinul s-ar fi alipit bucuros de marile mase calcaroase de la Cormaia, iar nisipul, pietrișul și bolovănișul ar fi fost atent repartizat în Someș, în diferite locații, unde s-ar fi întâlnit și cu vechii atomi ai panourilor de sticlă folosite la ferestre. Lemnul avea și el un traseu interesant, căci fiecare element lemnos revenea, cu ajutorul unei drujbe inverse, parte a bucății lungi originale din care fusese tăiat. Apoi, cu ajutorul unui aparat miraculos de reîntregire, mai multe bucăți lungi atent selectate erau contopite în câte un trunchi de copac, care cu ajutorul a câțiva bărbați tineri erau puse în camioane mari umplute până la refuz, ce le duceau către păduri, unde, rând pe rând, le dădeau jos și cu ajutorul unei securi ce ar fi conținut un fel de substanță de lipire le reîntregeau cu crengile lor lăsate aiurea prin păduri. Odată realipit cu crengile sale, fiecărui copac îi erau atent căutate rădăcinile, urmând ca atunci și numai atunci când i s-ar fi găsit propriile rădăcini, să se procedeze spre reunirea acestuia cu pământul. În momentul în care și ultima fundație ar fi fost întoarsă la natură, o echipă pestriță de zilieri ar fi scos cofrajele pierdute de lemn, oferindu-le reîmpăduritorilor încă o misiune de plantare. Apoi, tot zilerii ar fi acoperit fiecare groapă, reîntregind pământul pe care până nu demult erau ridicate hotelurile. Tot aceștia ar fi plantat înapoi firele de iarbă, ghidându-se după țăruși de lemn bătuți în pământ. La ultimul țăruș scos, o echipă pluridisciplinară ar fi aruncat o ultimă privire cu planșe în mână asupra locului ca să se asigure că nu au uitat nimic neîntors. Apoi, cu toții s-ar fi întors la familiile lor. Un grup de oameni l-ar fi întors acasă pe proaspătul soț al Mariei, ba chiar oferindu-le acestora o bucată din terenul lăsat liber în urma demontării hotelurilor, ca și cadou de nuntă. După un timp, și stațiunea ar fi devenit altceva. Sindicaliștii ar fi plecat rând pe rând, din fiecare vilă, fiecare din acestea revenind, la rândul lor, proprietarilor inițiali. Chiar și vechea vilă Domide ar fi fost atent reconstruită, iar patul bunicului Mariei ar fi fost reîntors, urmând să se trezească peste el peste patru sute de vizitatori.

Fotografie copertă © Sherise VD on Unsplash