– Early happy birthday, Christina, zice Chung oprindu-se pentru o clipă în ușa bucătăriei în drum spre ieșire. Ne vedem mâine, abia aștept.

– Și eu abia aștept să gust tortul ăla, zice Louise de la masă și izbucnește într-un râs zgomotos, de soprană.

De la chiuvetă, te întorci și-i zâmbești Louisei cât poți de larg, dar nu reușești să râzi.

– Ah, yes, faimosul tort românesc despre care am auzit atâtea, zice și Sharmin. Scoate o casoletă din frigider, se îndreaptă de spate, îți zâmbește, îi zâmbești.

   – Tort? Ce tort? întreabă Daisy intrând și ea în bucătărie.

Daisy e șefa pe proiecte europene – o femeie blondă, în taioare pastelate, care nu zâmbește niciodată. Ea și Sharmin se strecoară una pe lânga alta în spațiul îngust dintre masă și chiuvetă; Sharmin ajunge lângă ușă, Daisy lângă frigider.

– Nu știi? Mâine e ziua Christinei, zice Sharmin.

– Și a promis că ne aduce tort românesc, zice Louise veselă.

– Oh, really? zice Daisy neimpresionată. Abia aștept.

Îi zâmbești și ei crispat și te întorci la chiuvetă, unde poți să te încrunți în voie la cana de cafea și clăbucii de detergent.

De când ai zis de dimineață că o să aduci un tort special de ziua ta, vestea s-a răspândit ca focul. Nu stii dacă chiar atât de lipsită de evenimente e viața la birou, sau dacă atât de eficientă ai fost tu în a te lăuda, cert e că tortul tău a devenit principalul subiect de conversație al zilei. Inițial le-ai zis doar lui Chung și Louise, voiai să-ți sărbătorești ziua de naștere în cerc restrâns, cu colegii cu care lucrezi, dar apoi l-ai auzit pe Chung zicându-i mai departe lui Karl, și Louise i-a zis Nadiei, și ți-ai amintit că în companie zilele de naștere se sărbătoresc cu tot departamentul, vreo patruzeci și cinci de oameni, și apoi Nadia i-a zis lui Peter, și Peter i-a zis lui Ashintosh – Daisy era probabil ultimul om care nu știa. Termini de splălat cana, o pui la uscat, și în timp ce-ți ștergi  mâinile cu un prosop verzui de hârtie, te întrebi, pentru a mia oară, ce naiba ți-a venit să promiți că aduci un tort făcut de tine când tu abia știi să faci pâine prăjită.

Lucrezi în companie de șapte luni, dar de abia o lună ai ieșit din perioada de probă. Nu ai trecut încă peste sindromul impostorului, dar măcar ai reușit să elimini simptomele vizibile. Ți-ai cumpărat haine noi, office; te-ai mutat din podul în care ai stat prima oară când ai ajuns în Londra într-o nouă cameră, cu ferestre, ca să nu mai descoperi când ajungi la serviciu că fusta și bluza care în lumina artificială de acasă păruseră că se asortează, sunt, în lumină naturală, nuanțe complet diferite; ai învățat, în sfârșit, rutele posibile din cartierul în care locuiești la job, cât să nu mai întârzii o oră dimineața, când se anulează vreun tren sau e închisă vreo linie; îți pregătești, ca toată lumea, caserola cu mâncare și o mănânci regulamentar în bucătărie, discutând cu Chung, Louise sau cine se se nimerește despre vreme și ce-ai făcut în week-end; pe scurt, te-ai integrat.

Așa că nu pricepi ce ți-a venit fix acum, cu o zi înainte de ziua ta, în loc să iei ca tot omul o casoletă de brownies și două torturi mici, dulci și buretoase, în cutie de carton, de la cel mai apropiat supermarket, să promiți că faci un tort special, numai de ciocolată, cu dulceață de coji de portocale și vișine din vișinată. Mai ales că la câte valuri ai făcut („wow, nu dulceață de portocale, dulceață de coji de portocale?”, „vișine îmbibate în alcool și trimise de ai tăi într-un borcan prin poștă? nu e ilegal să trimiți alcool prin poștă?”), știi sigur că n-o să le pese ce gust are tortul atât cât o să le pese dacă cumva nu-l aduci.

Te intorci în birou, stingi calcualatorul, îți iei geanta și paltonul, cobori scările, o saluți pe poloneza de la recepție și te oprești în fața clădirii de cărămidă în care lucrezi, o serie de case înșiruite, cu pereții dintre ele sparți, transformate în birouri. Plouă, bineînțeles că plouă, întotdeuna plouă, bate un vânt tăios care reușește să treacă până și prin stofa groasă a paltonului, îți ridici fularul și-ți înfunzi urechile între umeri, te uiți la ceas, iar ai stat peste program, dar dacă vrei să aduci tort mâine la birou, prin trenul de la Brockley la London Bridge, și apoi prin metroul de la London Bridge la Southwerk, vreo oră, și în aglomerația de dimineață, doar n-o să-l duci pe o farfurie în brațe. Louise ți-a zis că există niște suporturi speciale, cu capac și mâner, fix pentru transportat torturi, poți să cumperi unul de la Elephanat and Castle – bine, tu va trebuie să cumperi două suporturi și să transporți două torturi, pentru că n-ai cum să hrănești patruzeci și cinci de oameni cu un tort, nu ești Isus – te și imaginezi prin aglomerația de dimineață cu două torturi în mână ca două valize fragile, de o formă imposbilă, ce idee tâmpită ai putut să ai, în fine, hai că vezi tu. Pentru o clipă te întrebi dacă nu există cumva vreo ieșire, de exemplu să comanzi două torturi la o coferărie și să ți le livreze la birou, plătești oricât, dar adevărul e că de când ai venit în Londra n-ai văzut decât torturi ca niște pandișpanuri tăiate straturi-straturi, cu cremă între ele, cum făcea mamaie, în timp ce tortul pe care l-ai promis e ceva rețetă specială care a făcut-o celebră pe mama ta în cercurile de gospodine din București, fără blat, fără coacere, doar ciocolată, chiar nu-ți poți închipui unde ai putea comanda două astfel de torturi – și cu dulceață de coji de portocale și vișine din vișinată.

Oftezi, îți înfigi mâinile în buzunare și o iei spre Elephnat and Castle, vântul îți aruncă ploaia în față, strada vuiește de motoarele double deckerelor blocate în trafic, miroase a fum de la țevile de eșapament, treci de șirul de case-birouri, pe lângă clădirea modernistă, pătrățoasă și acoperită cu dale maro-vineții a universității London South Bank, pe lângă extensia ei de sticlă, pe lângă clădirea scundă, de cărămidă, care adăpostește intrarea în metrou și magazinul indian de unde-ți cumperi uneori sandwichuri (nu-ți place mâncarea în Londra, nu reușești să-ți dai seama ce e în neregulă cu ea, e prea fiartă, prea nesărată, combinațiile sunt aiurea, nu o dată ți s-a întâmplat să-ți comanzi un fel și să nu-l poți mânca, și la restaurante de cartier și la cele din centru, ai făcut și gastrită, măcar sandwichurile indiene sunt atât de picante că nici nu mai contează de gust au, deși asta îți zgândăre și mai tare gastrita). Te oprești la intersecție și aștepți cu toată lumea la semafor. Zona asta, Elephant and Castle, e incredibil de urâtă și – ți-a zis Chung – și rău famată. Cică în anii ’90 cei care locuiau pe-aproape n-aveau curajul să coboare la stația asta, iar în pasajele de circulație de sub intersecție jafurile și crimele erau atât de frecvente, încât au trebuit să le închidă. Încă se traversează numai pe la suprafață. Acum zona e în curs de gentrificare, dar mai mult bulevardul de pe care ai venit tu, larg, cu arțari bătrâni de-o parte și de alta, cu câteva clădiri restuarate și șantiere unde se construiesc blocuri de apartamente cu prețuri de șapte cifre, în lire. De partea cealaltă a intersecției, centrul comerical Elephant and Castle e atât de urât ca face Big Berceniul din cartierul părinților tăi să pară o bijueterie arhitecturală. Dar, bineînțeles, e greu să le explici asta celor de acasă. Londra e frumoasă, nu te cred și nici nu vor să creadă când încerci să le spui că nu toată e așa, e vina ta, sau incapacitatea ta, nu știi să te bucuri de ea. În spatele centrului comerical se înalță Hanibal Tower, un zgârie-nor gri și prăfuit, care arată ca o clădire comunistă, dar la o scară mai mare, iar în spatele lui se întinde partea încă negentrificată a cartierului, cu casele lui roșii, joase și ponosite, cu funingine neagră depusă în scobiturile decorațiunilor albe, grosolan realizate. Când ai venit prima oară în Londra decorațiunile astea te făceau să te gândești la baluri, calești și doamne în crinoline, ți-a luat ceva vreme să-ți dai seama că astea erau de fapt case modeste și prost construite pntru muncitori săraci. 

Te oprești la bancomat să scoți cash, pe jos, sprijinit de perete stă un cerșetor cu Amstafful lui, s-a întunecat, paltonul ți s-a îmbibat de apă, frigul îți intră în oase. Mergi de-a lungul clădirii către rampa care te duce la intrarea în centru comercial, în fața ei, un elefant decolorat care are în spate un turn crenelat cu vopseaua cojită, de pe rampă poți vedea de sus tarabele înghesuite în jurul magazinului cu acoperișuri din tablă ondulată, zici că e Aleea de la Castani.

Înăuntru, te surprinde mereu aerul mizer. În mijloc, un magazin vinde ciorchine lângă ciorchine de genți colorate, un altul valize, toate par de proastă calitate, în fața unui restaurant ca o crâșmă românească de sat, un panou de tablă face reclamă unor mâncăruri sud-americane, linoleulmul de pe jos e rupt, colțurile se curbează în sus, prin găuri și pe lângă pereți cimentul e negru de murdărie, oamenii par toți amărâți, aduși de spate, întunecați la față. Oprești la un stand unde o femeie în vârstă, neagră, vinde gheme și ațe, o întrebi dacă știe de unde ai putea cumpăra un suport de cărat tort, se uită la tine cu o expresie care-ți reamintește că pe-aici nu prea se întreabă, dar n-ai ce-i face, n-ai timp să bâjbâi singură, oricum te-ai obișnuit cu aceste momente de ridicol, până la urmă femeia te îndrumă spre un magazin.

E un supermarket obscur, de dimensiuni medii, care pare să aibă de toate, de la pământ de flori, la perii de veceu, la creme de înălbit pielea, la decorațiuni de tort. Treci pe lângă rafturile cu bombonele colorate ca niște ploițe, cutiile cu cireșe confiate, florile, ursuleții și brăduții din zahăr, pungile cu icing care-ți amintesc de plastilină (se freacă în palme până se înmoaie și se îmbracă tortul în ea, te-ai entuziasmat când ai cumpărat prima oară, dar ai descoperit că are gust de diabet zaharat, noroc că tu ți-ai adus frișcă la plic din România).

Găsești raftul cu tăvi și forme de gătit, găsești și suportul pe care-l cauți, nu e cine știe ce calitate, dar e ieftin și oricum nu intenționezi să-l lași moștenire de familie. Ai restul ingredientelor acasă, numai niște unt ți-ar trebui, ce chestie, magazinul ăsta vinde și unt, iei și o pizza congelată, și niște cireșe confiate să ai cu ce decora tortul.

De la Elephant and Catle iei un autobuz până la Southwerk, de acolo metroul până la London Bridge, de acolo trenul până în Brockley. Când ajungi acasă e nouă. Pornești căldura, untul trebuie să se înmoaie, dar nu să se topească, îl lași pe o farfurie și-ți bagi la cuptor pizza, douăzeci de minute, Lala nu-i acasă, lucrează de noapte, strângi foile de curs pe care Lala le-a lăsat împrăștiate pe canapeaua din bucătărie și te așezi, pielea neagră uzată e rece pentru că toată casa e rece, îți strângi mai bine halatul în jurul corpului și te încovoi asupra telefonului jucând Candy Crush Saga, știi că-i o tâmpenie, dar te amorțește, douăzeci de minute nu te mai gândești la nimic decât la cum să rezolvi un nivel, unul, două, cinci, bipăie cuptorul, scoți pizza, mănânci, până speli vasele, până se pregătești toate ingredinetele, se face zece. Just, nu e ora ideală să te apuci să faci două torturi, dar ai urmărit-o de o mie de ori pe mama ta făcând tortul ăsta la toate Crăciunurile, Paștele și aniversările, deci ar trebui să te descurci. Iei un vas, pui cele două pachete de unt, deșerți un pachet întreg de caco și cu o lingură de lemn începi să freci până se „se încorporează cacaoa și obțineți o compoziție omogenă,” scrie în rețeta mamei tale pozată pe telefon. Dar untul e prea tare, iar cacao se ridică în aer la orice mișcare prea bruscă, trebuie frecat încet și cu forță, de fapt asta e partea pe care o făcea întotdeauna tatăl tău, așezat pe canapeaua din sufragerie, uitându-se la televizor, în timp ce tu și sora ta săteați în bucătărie cu mama întrebându-vă la ce naiba e nevoie de patru oameni pentru un tort. Bucațile de unt nu se lasă topite, pui una înapoi pe farfuie ca să te războiești cu una singură, îi strivești colțurile, o freci de pereții, câte un pic, câte un pic, se înmoaie, iei cu dosul lingurei câte puțină cacao și o amesteci cu mișcări circulare în unt, spirale maro apar în unsoarea galbenă, dar ție-ți trebuie o compoziție omogenă. Te doare brațul, îl schimbi, zece jumate, e și ridicol cum stai acum noaptea să faci singură tortul de care nu știai cum să scapi în România. Era încununarea pregătirilor de sărbătoare și te enerva cel mai tare pentru că nu era cu adevărat nevoie de tine acolo. Dacă până atunci tăiai cartofii, morcovii și castraveții murați pentru salata de beouf, împătureai sarmalele și împănai friptura cu usturoi, la tort mama ta făcea ea totul, de la pregătirea ingredientelor, la decorare, așa că nu pricepeai de ce era nevoie să stai acolo degeaba când puteai să fii în oraș cu prietenii, sau să te uiți la un serial, sau să citești o carte.

Pare c-o să-ți mai ia o vreme. Îți pui The Big Bang Theory și urmărești cu un ochi filmul, în timp ce cu celălalt ai grijă să nu dai pe tine cacao. După vreo două episoade pare că e gata, ai frecat tot untul cu cacao cât te-ai priceput de bine, amestecul e maro închis, aproape negru, și moale, e okay, e drept, ai cremă în vreo trei-patru locuri pe halatul de baie, și cacao pe blugi, șosete, canapea și cursurile Lalei, dar lasă, speli mâine, acum termină nenorocitul de tort. Unșpe jumate. Hai că e bine. Nu mai e mult. Adaugi mierea, adaugi cojile de portocale strecurate din dulceața făcută de mama ta și trimisă prin poștă odată cu vișinele, adaugi vișinele.

 Acuma trebuie să iei un vas nou și să separi vreo doișpe ouă, ai numai zece, nu-i nimic, iei două de la Lala, îi cumperi mâine altele, nu se supără, deci separi ouăle, bați albușurile (cu mixerul Lalei), încorporezi spuma albă în celălalt amestec. Doișpe noaptea. Hai la mulți ani, bei singură vișinata rămasă în borcan în mijlocul bucătăriei ninse cu cacao, mânjită de ciocolată, lipicioasă de la ouă, printre vase și linguri murdare și coji de ouă. Nici nu te-ai spălat pe cap, nici nu vrei să te gândești ce cearcăne o să ai mâine, sau cum o să transporți două torturi prin metrou la oră de vârf,  ce zi de naștere tâmpită, dar ți-ai făcut-o singură, nu poți să te prezinți fără tort.

Faza următoare. Acum trebuie să pui crema în două cratițe ca să stea în frigider peste noapte, să se întărească, o să te trezești devreme mâine dimineață să le îmbraci în frișcă, dar asta e altă problemă. Pui folie de plastic de fund că să poți să se despinzi torturile de cratițe, folia e prea îngustă, trebuie s-o pui în mai multe straturi, ușor rotite, ții cu o mâna și buzele și genunchiul în timp ce cu cealaltă mână încerci să tai folia cu cuțitul, la faza asta mama ta avea ajutoare, să-ți bagi picoarele. Doișpe jumate. Acum, înainte de a turna crema, trebuie să tapetezi pereții cratiței cu jumătăți de pișcoruri date prin alcool, să te asiguri că tortul își va păstra cât de cât forma. N-ai găsit pișcoturi in Anglia, pișcoturile sunt un produs franțuzeasc, dar ți le-ai adus și pe astea special din România. Le scoți din dulap, tai pachetul de plastic, scoți o farfurie și cauți în fundul dulapului whiskey-ul pe care l-ai cumpărat când a fost Anca, găsești sticla, o scoți. Goală. Te cuprinde disperarea. Te duci la frigider, nu poți folosi vin, o să fie acru, nu poți să crezi că ai băut vișinata, și nu, nu poți să pui pișcoturi uscate.

Trântești cu putere ușa la frigider, atât de tare că frigiderul se lovește de perete, te așezi pe canapea, îți iei capul în palme, îți aduci genunchii la piept și începi să plângi. Și chiar în timp ce plângi, o parte din tine se miră, ce naiba se întâmplă cu tine, de ce plângi, de ce nu poți să pui pișcoturi uscate, de ce nu poți să duci un tort fără pișcotri, de ce trebuie să duci un tort? De ce e atât de important ce cred colegii? Nu e, îți spui, nu de asta faci tortul, n-o faci pentru că ai promis și n-o faci de rușine, o faci pentru tine. O faci pentru că ți se pare insuportabilă perspectiva zilei de mâine, să-ți sărbătorești ziua de naștere cu colegii de birou, să ți se cânte „happy birthday” în loc de „la mulți ani”, să ți se spună „Christina” când te cheamă „Cristina”, să bei o șampanie care-ți va sâcâi gastrita, să vorbiți despre vreme și ce-o să faceți în week-end, să vii acasă prin ploaie, la apartamentul ăsta gol, să mănânci tort dulce și buretos de la supermarket – nu, e prea mult. De ziua ta vrei măcar un tort ca lumea.

Auzi cheia în ușă și vocea Lalei în hol:

– Bună, Cristina, am venit.

Te ridici panicată, îți tragi repede nasul, îți ștergi ochii, dar n-are cum să nu se vadă c-ai plâns. Lala intră în bucătărie și te privește circumspectă, „ce faci?”, „nimic”, se preface că te crede, se uită în jur, „faci tort?”, „e ziua mea mea,”  „la mulți ani,” vede sticla goală pe masă, „scuză-mă, a fost Francesco azi pe la mine și n-am știut cu ce să-l servesc, aveam de gând să-ți luăm alta, sper că nu-i nicio problemă.”  

Lala insistă să se ducă să-ți cumpere alt whiskey. Îi zici că toate magazinele sunt închise, dar zice că știa ea unul, trece pe lângă el în fiecare noapte. Te oferi să mergi cu ea, aerul rece o să-ți facă bine, o să

– Early happy birthday, Christina, zice Chung oprindu-se pentru o clipă în ușa bucătăriei în drum spre ieșire. Ne vedem mâine, abia aștept.

– Și eu abia aștept să gust tortul ăla, zice Louise de la masă și izbucnește într-un râs zgomotos, de soprană.

De la chiuvetă, te întorci și-i zâmbești Louisei cât poți de larg, dar nu reușești să râzi.

– Ah, yes, faimosul tort românesc despre care am auzit atâtea, zice și Sharmin. Scoate o casoletă din frigider, se îndreaptă de spate, îți zâmbește, îi zâmbești.

               – Tort? Ce tort? întreabă Daisy intrând și ea în bucătărie.

Daisy e șefa pe proiecte europene – o femeie blondă, în taioare pastelate, care nu zâmbește niciodată. Ea și Sharmin se strecoară una pe lânga alta în spațiul îngust dintre masă și chiuvetă; Sharmin ajunge lângă ușă, Daisy lângă frigider.

               – Nu știi? Mâine e ziua Christinei, zice Sharmin.

               – Și a promis că ne aduce tort românesc, zice Louise veselă.

– Oh, really? zice Daisy neimpresionată. Abia aștept.

Îi zâmbești și ei crispat și te întorci la chiuvetă, unde poți să te încrunți în voie la cana de cafea și clăbucii de detergent.

De când ai zis de dimineață că o să aduci un tort special de ziua ta, vestea s-a răspândit ca focul. Nu stii dacă chiar atât de lipsită de evenimente e viața la birou, sau dacă atât de eficientă ai fost tu în a te lăuda, cert e că tortul tău a devenit principalul subiect de conversație al zilei. Inițial le-ai zis doar lui Chung și Louisei, voiai să-ți sărbătorești ziua de naștere în cerc restrâns, cu colegii cu care lucrezi, dar apoi l-ai auzit pe Chung zicându-i mai departe lui Karl, și Louise i-a zis Nadiei, și ți-ai amintit că în companie zilele de naștere se sărbătoresc cu tot departamentul, vreo patruzeci și cinci de oameni, și apoi Nadia i-a zis lui Peter, și Peter i-a zis lui Ashintosh – Daisy era probabil ultimul om care nu știa. Termini de splălat cana, o pui la uscat, și în timp ce-ți ștergi  mâinile cu un prosop verzui de hârtie, te întrebi, pentru a mia oară, ce naiba ți-a venit să promiți că aduci un tort făcut de tine când tu abia știi să faci pâine prăjită.

Lucrezi în companie de șapte luni, dar de abia o lună ai ieșit din perioada de probă. Nu ai trecut încă peste sindromul impostorului, dar măcar ai reușit să elimini simptomele vizibile. Ți-ai cumpărat haine noi, office; te-ai mutat din podul în care ai stat prima oară când ai ajuns în Londra într-o nouă cameră, cu ferestre, ca să nu mai descoperi când ajungi la serviciu că fusta și bluza care în lumina artificială de acasă păruseră că se asortează, sunt, în lumină naturală, nuanțe complet diferite; ai învățat, în sfârșit, rutele posibile din cartierul în care locuiești la job, cât să nu mai întârzii o oră dimineața, când se anulează vreun tren sau e închisă vreo linie; îți pregătești, ca toată lumea, caserola cu mâncare și o mănânci regulamentar în bucătărie, discutând cu Chung, Louise sau cine se se nimerește despre vreme și ce-ai făcut în weekend; pe scurt, te-ai integrat.

Așa că nu pricepi ce ți-a venit fix acum, cu o zi înainte de ziua ta, în loc să iei ca tot omul o casoletă de brownies și două torturi mici, dulci și buretoase, în cutie de carton, de la cel mai apropiat supermarket, să promiți că faci un tort special, numai de ciocolată, cu dulceață de coji de portocale și vișine din vișinată. Mai ales că la câte valuri ai făcut („wow, nu dulceață de portocale, dulceațăde cojide portocale?”, „vișine îmbibate în alcool și trimise de ai tăi într-un borcan prin poștă? nu e ilegal să trimiți alcool prin poștă?”), știi sigur că n-o să le pese ce gust are tortul atât cât o să le pese dacă cumva nu-l aduci.

Te intorci în birou, stingi calcualatorul, îți iei geanta și paltonul, cobori scările, o saluți pe poloneza de la recepție și te oprești în fața clădirii de cărămidă în care lucrezi, o serie de case înșiruite, cu pereții dintre ele sparți, transformate în birouri. Plouă, bineînțeles că plouă, întotdeuna plouă, bate un vânt tăios care reușește să treacă până și prin stofa groasă a paltonului, îți ridici fularul și-ți înfunzi urechile între umeri, te uiți la ceas, iar ai stat peste program, dar dacă vrei să aduci tort mâine la birou, prin trenul de la Brockley la London Bridge, și apoi prin metroul de la London Bridge la Southwerk, vreo oră, și în aglomerația de dimineață, doar n-o să-l duci pe o farfurie în brațe. Louise ți-a zis că există niște suporturi speciale, cu capac și mâner, fix pentru transportat torturi, poți să cumperi unul de la Elephant and Castle – bine, tu va trebuie să cumperi două suporturi și să transporți două torturi, pentru că n-ai cum să hrănești patruzeci și cinci de oameni cu un tort, nu ești Isus – te și imaginezi prin aglomerația de dimineață cu două torturi în mână ca două valize fragile, de o formă imposbilă, ce idee tâmpită ai putut să ai, în fine, hai că vezi tu. Pentru o clipă te întrebi dacă nu există cumva vreo ieșire, de exemplu, să comanzi două torturi la o coferărie și să ți le livreze la birou, plătești oricât, dar adevărul e că de când ai venit în Londra n-ai văzut decât torturi ca niște pandișpanuri tăiate straturi-straturi, cu cremă între ele, cum făcea mamaie, în timp ce tortul pe care l-ai promis e ceva rețetă specială care a făcut-o celebră pe mama ta în cercurile de gospodine din București, fără blat, fără coacere, doar ciocolată, chiar nu-ți poți închipui unde ai putea comanda două astfel de torturi – și cu dulceață de coji de portocale și vișine din vișinată.

Oftezi, îți înfigi mâinile în buzunare și o iei spre Elephant and Castle, vântul îți aruncă ploaia în față, strada vuiește de motoarele double deckerelor blocate în trafic, miroase a fum de la țevile de eșapament, treci de șirul de case-birouri, pe lângă clădirea modernistă, pătrățoasă și acoperită cu dale maro-vineții a universității London South Bank, pe lângă extensia ei de sticlă, pe lângă clădirea scundă, de cărămidă, care adăpostește intrarea în metrou și magazinul indian de unde-ți cumperi uneori sandwichuri (nu-ți place mâncarea în Londra, nu reușești să-ți dai seama ce e în neregulă cu ea, e prea fiartă, prea nesărată, combinațiile sunt aiurea, nu o dată ți s-a întâmplat să-ți comanzi un fel și să nu-l poți mânca, și la restaurante de cartier și la cele din centru, ai făcut și gastrită, măcar sandwichurile indiene sunt atât de picante că nici nu mai contează de gust au, deși asta îți zgândăre și mai tare gastrita). Te oprești la intersecție și aștepți cu toată lumea la semafor. Zona asta, Elephant and Castle, e incredibil de urâtă și – ți-a zis Chung – și rău famată. Cică în anii ’90 cei care locuiau pe-aproape n-aveau curajul să coboare la stația asta, iar în pasajele de circulație de sub intersecție jafurile și crimele erau atât de frecvente, încât au trebuit să le închidă. Încă se traversează numai pe la suprafață. Acum zona e în curs de gentrificare, dar mai mult bulevardul de pe care ai venit tu, larg, cu arțari bătrâni de-o parte și de alta, cu câteva clădiri restuarate și șantiere unde se construiesc blocuri de apartamente cu prețuri de șapte cifre, în lire. De partea cealaltă a intersecției, centrul comercial Elephant and Castle e atât de urât ca face BIG Berceniul din cartierul părinților tăi să pară o bijueterie arhitecturală. Dar, bineînțeles, e greu să le explici asta celor de acasă. Londra e frumoasă, nu te cred și nici nu vor să creadă când încerci să le spui că nu toată e așa, e vina ta, sau incapacitatea ta, nu știi să te bucuri de ea. În spatele centrului comercial se înalță Hanibal Tower, un zgârie-nor gri și prăfuit, care arată ca o clădire comunistă, dar la o scară mai mare, iar în spatele lui se întinde partea încă negentrificată a cartierului, cu casele lui roșii, joase și ponosite, cu funingine neagră depusă în scobiturile decorațiunilor albe, grosolan realizate. Când ai venit prima oară în Londra, decorațiunile astea te făceau să te gândești la baluri, calești și doamne în crinoline, ți-a luat ceva vreme să-ți dai seama că astea erau de fapt case modeste și prost construite pntru muncitorii săraci.  

Te oprești la bancomat să scoți cash, pe jos, sprijinit de perete, stă un cerșetor cu Amstafful lui, s-a întunecat, paltonul ți s-a îmbibat de apă, frigul îți intră în oase. Mergi de-a lungul clădirii către rampa care te duce la intrarea în centrul comercial, în fața ei, un elefant decolorat care are în spate un turn crenelat cu vopseaua cojită, de pe rampă poți vedea de sus tarabele înghesuite în jurul magazinului cu acoperișuri din tablă ondulată, zici că e Aleea de la Castani.

Înăuntru, te surprinde mereu aerul mizer. În mijloc, un magazin vinde ciorchine lângă ciorchine de genți colorate, un altul valize, toate par de proastă calitate, în fața unui restaurant ca o crâșmă românească de sat, un panou de tablă face reclamă unor mâncăruri sud-americane, linoleumul de pe jos e rupt, colțurile se curbează în sus, prin găuri și pe lângă pereți cimentul e negru de murdărie, oamenii par toți amărâți, aduși de spate, întunecați la față. Oprești la un stand unde o femeie în vârstă, neagră, vinde gheme și ațe, o întrebi dacă știe de unde ai putea cumpăra un suport de cărat tort, se uită la tine cu o expresie care-ți reamintește că pe-aici nu prea se întreabă, dar n-ai ce-i face, n-ai timp să bâjbâi singură, oricum te-ai obișnuit cu aceste momente de ridicol, până la urmă femeia te îndrumă spre un magazin.

E un supermarket obscur, de dimensiuni medii, care pare să aibă de toate, de la pământ de flori la perii de veceu, la creme de înălbit pielea, la decorațiuni de tort. Treci pe lângă rafturile cu bombonele colorate ca niște ploițe, cutiile cu cireșe confiate, florile, ursuleții și brăduții din zahăr, pungile cu icing care-ți amintesc de plastilină (se freacă în palme până se înmoaie și se îmbracă tortul în ea, te-ai entuziasmat când ai cumpărat prima oară, dar ai descoperit că are gust de diabet zaharat, noroc că tu ți-ai adus frișcă la plic din România).

Găsești raftul cu tăvi și forme de gătit, găsești și suportul pe care-l cauți, nu e cine știe ce calitate, dar e ieftin și oricum nu intenționezi să-l lași moștenire de familie. Ai restul ingredientelor acasă, numai niște unt ți-ar trebui, ce chestie, magazinul ăsta vinde și unt, iei și o pizza congelată, și niște cireșe confiate să ai cu ce decora tortul.

De la Elephant and Castle iei un autobuz până la Southwerk, de acolo metroul până la London Bridge, de acolo trenul până în Brockley. Când ajungi acasă e nouă. Pornești căldura, untul trebuie să se înmoaie, dar nu să se topească, îl lași pe o farfurie și-ți bagi la cuptor pizza, douăzeci de minute, Lala nu-i acasă, lucrează de noapte, strângi foile de curs pe care Lala le-a lăsat împrăștiate pe canapeaua din bucătărie și te așezi, pielea neagră, uzată, e rece pentru că toată casa e rece, îți strângi mai bine halatul în jurul corpului și te încovoi asupra telefonului jucând Candy Crush Saga, știi că-i o tâmpenie, dar te amorțește, douăzeci de minute nu te mai gândești la nimic decât la cum să rezolvi un nivel, două, cinci, bipăie cuptorul, scoți pizza, mănânci, până speli vasele, până pregătești toate ingredinetele, se face zece. Just, nu e ora ideală să te apuci să faci două torturi, dar ai urmărit-o de o mie de ori pe mama ta făcând tortul ăsta la toate Crăciunurile, Paștile și aniversările, deci ar trebui să te descurci. Iei un vas, pui cele două pachete de unt, deșerți un pachet întreg de cacao și cu o lingură de lemn începi să freci până „se încorporează cacaoa și obțineți o compoziție omogenă,” scrie în rețeta mamei tale pozată pe telefon. Dar untul e prea tare, iar cacaoa se ridică în aer la orice mișcare prea bruscă, trebuie frecat încet și cu forță, de fapt, asta e partea pe care o făcea întotdeauna tatăl tău, așezat pe canapeaua din sufragerie, uitându-se la televizor, în timp ce tu și sora ta săteați în bucătărie cu mama întrebându-vă la ce naiba e nevoie de patru oameni pentru un tort. Bucățile de unt nu se lasă topite, pui una înapoi pe farfuie ca să te războiești cu una singură, îi strivești colțurile, o freci de pereții, câte un pic, câte un pic, se înmoaie, iei cu dosul lingurii câte puțină cacao și o amesteci cu mișcări circulare în unt, spirale maro apar în unsoarea galbenă, dar ție-ți trebuie o compoziție omogenă. Te doare brațul, îl schimbi, zece jumate, e și ridicol cum stai acum noaptea să faci singură tortul de care nu știai cum să scapi în România. Era încununarea pregătirilor de sărbătoare și te enerva cel mai tare pentru că nu era cu adevărat nevoie de tine acolo. Dacă până atunci tăiai cartofii, morcovii și castraveții murați pentru salata de beouf, împătureai sarmalele și împănai friptura cu usturoi, la tort mama ta făcea ea totul, de la pregătirea ingredientelor la decorare, așa că nu pricepeai de ce era nevoie să stai acolo degeaba când puteai să fii în oraș cu prietenii, sau să te uiți la un serial, sau să citești o carte.

Pare c-o să-ți mai ia o vreme. Îți pui The Big Bang Theory și urmărești cu un ochi filmul, în timp ce cu celălalt ai grijă să nu dai pe tine cacao. După vreo două episoade pare că e gata, ai frecat tot untul cu cacao cât te-ai priceput de bine, amestecul e maro închis, aproape negru, și moale, e okay, e drept, ai cremă în vreo trei-patru locuri pe halatul de baie, și cacao pe blugi, șosete, canapea și cursurile Lalei, dar lasă, speli mâine, acum termină nenorocitul de tort. Unșpe jumate. Hai că e bine. Nu mai e mult. Adaugi mierea, adaugi cojile de portocale strecurate din dulceața făcută de mama ta și trimisă prin poștă odată cu vișinele, adaugi vișinele.

 Acuma trebuie să iei un vas nou și să separi vreo doișpe ouă, ai numai zece, nu-i nimic, iei două de la Lala, îi cumperi mâine altele, nu se supără, deci separi ouăle, bați albușurile (cu mixerul Lalei), încorporezi spuma albă în celălalt amestec. Doișpe noaptea. Hai la mulți ani, bei singură vișinata rămasă în borcan în mijlocul bucătăriei ninse cu cacao, mânjită de ciocolată, lipicioasă de la ouă, printre vase și linguri murdare și coji de ouă. Nici nu te-ai spălat pe cap, nici nu vrei să te gândești ce cearcăne o să ai mâine, sau cum o să transporți două torturi prin metrou la oră de vârf,  ce zi de naștere tâmpită, dar ți-ai făcut-o singură, nu poți să te prezinți fără tort.

Faza următoare. Acum trebuie să pui crema în două cratițe ca să stea în frigider peste noapte, să se întărească, o să te trezești devreme mâine dimineață să le îmbraci în frișcă, dar asta e altă problemă. Pui folie de plastic de fund că să poți să despinzi torturile de cratițe, folia e prea îngustă, trebuie s-o pui în mai multe straturi, ușor rotite, ții cu o mâna și buzele și genunchiul în timp ce cu cealaltă mână încerci să tai folia cu cuțitul, la faza asta mama ta avea ajutoare, să-ți bagi picioarele. Doișpe jumate. Acum, înainte de a turna crema, trebuie să tapetezi pereții cratiței cu jumătăți de pișcoturi date prin alcool, să te asiguri că tortul își va păstra cât de cât forma. N-ai găsit pișcoturi in Anglia, pișcoturile sunt un produs franțuzesc, dar ți le-ai adus și pe astea special din România. Le scoți din dulap, tai pachetul de plastic, scoți o farfurie și cauți în fundul dulapului whisky-ul pe care l-ai cumpărat când a fost Anca, găsești sticla, o scoți. Goală. Te cuprinde disperarea. Te duci la frigider, nu poți folosi vin, o să fie acru, nu poți să crezi că ai băut vișinata, și nu, nu poți să pui pișcoturi uscate.

Trântești cu putere ușa la frigider, atât de tare că frigiderul se lovește de perete, te așezi pe canapea, îți iei capul în palme, îți aduci genunchii la piept și începi să plângi. Și chiar în timp ce plângi, o parte din tine se miră, ce naiba se întâmplă cu tine, de ce plângi, de ce nu poți să pui pișcoturi uscate, de ce nu poți să duci un tort fără pișcoturi, de ce trebuie să duci un tort? De ce e atât de important ce cred colegii? Nu e, îți spui, nu de asta faci tortul, n-o faci pentru că ai promis și n-o faci de rușine, o faci pentru tine. O faci pentru că ți se pare insuportabilă perspectiva zilei de mâine, să-ți sărbătorești ziua de naștere cu colegii de birou, să ți se cânte „happy birthday” în loc de „la mulți ani”, să ți se spună „Christina” când te cheamă „Cristina”, să bei o șampanie care-ți va sâcâi gastrita, să vorbiți despre vreme și ce-o să faceți în weekend, să vii acasă prin ploaie, la apartamentul ăsta gol, să mănânci tort dulce și buretos de la supermarket – nu, e prea mult. De ziua ta vrei măcar un tort ca lumea.

Auzi cheia în ușă și vocea Lalei în hol:

– Bună, Cristina, am venit.

Te ridici panicată, îți tragi repede nasul, îți ștergi ochii, dar n-are cum să nu se vadă c-ai plâns. Lala intră în bucătărie și te privește circumspectă, „ce faci?”, „nimic”, se preface că te crede, se uită în jur, „faci tort?”, „e ziua mea mea,”  „la mulți ani,” vede sticla goală pe masă, „scuză-mă, a fost Francesco azi pe la mine și n-am știut cu ce să-l servesc, aveam de gând să-ți luăm alta, sper că nu-i nicio problemă.”   

Lala insistă să se ducă să-ți cumpere alt whisky. Îi zici că toate magazinele sunt închise, dar zice că știa ea unul, trece pe lângă el în fiecare noapte. Te oferi să mergi cu ea, aerul rece o să-ți facă bine, o să te mai trezească un pic, e unu jumate. Străzile sunt goale, vântul bate și mai tare, îți ridici fularul până îți acoperă urechile și-ți ții cu mâna reverele hainei, ramurile negre ale copacilor se clatină proiectând umbre mișcătoare pe asfalt, burnițează, de aici orașul pare scund, nu se vede niciun zgârie-nor, sunt numai case cu un etaj, maxim două, cu perdelele trase, și magazine cu obloanele trase, și tu și Lala care înaintați tăcute pe lângă pereții de cărămidă, reci și uzi.

Fotografie © Flora Westbrook via Pexels