Literatură | Poezie

Istorii – Irina Kappelhof-Costea

Echinox19 mai 2021

Istorii (1) – nelipsism

Întâi îți lipsește degetul mic de la mâna stângă. L-ai pierdut la o mutare, s-a rătăcit în vreo cutie, a rămas pe undeva împachetat cinci luni. În perioada respectivă ai învățat să te descurci fără, nu i-ai dus lipsa când n-a mai apărut. Trec anii, îți dezvolți un discurs minimalizant, ești cineva care funcționează foarte bine fără degetul mic, degetele mici sunt o convenție socială ușor desuetă, se împletește perfect cu patru degete, oamenii viitorului se vor putea priva de părți ale organismului cu funcții la fel de obscure ca apendicele. Te simți puțin un om al viitorului.

Apoi chelești brusc și de tot. E neplăcut, desigur, dar poți formula o mulțime de teorii despre cum părul e încărcat cu semnificație numai în contextul tău cultural, o vanitate mai curând penibilă. Acum ești liber să nu te mai ascunzi după propria ta imagine, ești mai autentic cumva și, în fond, mai aproape de seninătatea călugărului zen. Părul celorlalți devine un accesoriu tolerat, nu știu ei câtă libertate ar putea avea.

Apoi dispare, după un atac cerebral probabil nedetectat, din vocabularul tău cuvântul ‘și’. Când îți lipsește un cuvânt uiți relativ repede că el există, cu condiția să nu se ceară tradus de prin alte limbi, așa încât gândurile se reconstruiesc fără grijă, acoperind absența, iar tu devii cineva care nici nu simte că a pierdut o fărâmă din sine. Viața e ușoară, imaginația cuprinzătoare, în ea încap fie vise, fie preocupări, rareori amândouă deodată, totul e sub control, aproape că nu observi că îți lipsesc amintirile cu degetul mic, cu tine pletos. În plus, amintirile în care apar alți oameni nu te mai conțin pe tine, iar cele care te conțin nu îi mai cuprind pe alții. Nu e dramatic, desigur, în scurt timp narațiunea ta despre tine devine că, așa cum o dovedesc probele materiale ale memoriei, ai fost întotdeauna un singuratic, un observator din afară al mersului lumii. Un pic călugăr, fără dogmă însă. Uiți în același timp cum se simt îmbrățișările sau posibilitatea ca ele să existe.

La un moment dat îți piere auzul, nu-ți dai bine seama care a fost ultima zi când clopotele au marcat ora nouă sau poate zece, oricum nu le luai mereu seama, doar că e limpede că s-au oprit de tot. Mai ai suficiente simțuri, se trăiește excelent în tăcere, e aproape greu de crezut că nu a fost așa de pace întotdeauna. Declari ferm că nici nu prea țineai la lumea sunetelor. Citești cu nesaț. Din păcate nu te-a lovit o simplă surzenie în raport cu lumea externă, ci s-a bușit complet placa de sunet, odată cu ea toate informațiile pe care le stocaseși pe această cale devin inaccesibile, de la poeziile franțuzești înregistrate cu glasul bunicii la fonemele din greacă. Nu poți fredona nici măcar dancing queen. Nimic de nedepășit, desigur, mai ales că ce nu se poate găsi în sertarele minții nu există. Pe chipul tău începe să se citească un fin dispreț pentru cei care trec prin viață cu toate degetele la dispoziție, blond-roșcați, cu memorie auditivă sau cu… parcă mai era ceva. Oamenii care insistă să trăiască nerecunoscător, fără lipsuri, fără conștiința non-lipsei, oameni cărora să le aibă pe toate li se pare de la sine înțeles. Ce știu ei despre cât e de greu să îți lipsească intangibilul? Nu că ție îți lipsește ceva, nu. Ești un om adaptabil.

* * *

Istorii (2) – surse scrise

În vremea aceea existau în țări nebănuite oameni nebănuiți care se ocupau cu lucruri pe care și dacă te străduiești nu le poți bănui, mai ales dacă nu ești de vocație bănuitor. Aceia făceau pesemne lucruri prozaice și gândeau lucruri transcendentale, atribut al ființei umane postulat cu mai mare generozitate despre acele ființe umane cărora nu le vor fi fost văzute în prealabil găurile din ciorapi; ca și cum gândurile cu greutate ar fi conținute în om într-o membrană subțire de respectabilitate și, aflându-se ele mai în profundis, gaura de la degetul mare le-ar putea lăsa să scape definitiv.

Din motive de nebănuit, aceia nu lăsau nicio urmă a activităților lor nebănuibile, dar cu siguranță foarte avansate, altminteri decât unii în alții, ceea ce pentru cercetătorii pozitiviști ai viitorului urma să se dovedească o problemă deosebit de dificil de rezolvat, având în vedere perisabilitatea materialului amintirii. Iar atunci când lăsau o urmă scrisă despre timpurile lor, povesteau despre găurile șosetelor cu o abnegație care acelorași cercetători le făcea părul măciucă, neștiind ei cum se leagă faptele e-sen-ți-ale de cele con-tin-gen-te și neputând construi un model coerent pe baza unei găuri. Acesta se numește, în literatura de specialitate, „paradoxul neopozabilului inferior”, pentru a ascunde—ca în toate timpurile în titlurile revistelor de orice profil—impenetrabilitatea temei de cercetare.

În vremea aceea se găsea din loc în loc câte un membru al acestei societăți nebănuit de avansate care făcea notații despre fenomenele bănuibile în spatele cicatricilor pe care le putea constata uneori cu ochiul liber la contemporanii săi. Acesta, izbăvit de blestemul fugii ireparabile a gândurilor grele sau purtând pentru siguranță două perechi de ciorapi, reușea cale de câteva momente legate să conceapă un schelet de model al celor nebănuite. Din resturile caietului unui astfel de analist de date, după cum se prezenta acela în introducere, găsit după ani cu o gaură scorojită în mijloc și conținând între file în mod semioindescifrabil o șosetă, s-a aflat că oamenii din vremea aceea păreau să conceptualizeze viața dintre ei ca pe un infinit palimpsest în care își scriau ei înșiși unii altora și cuvintele celor noi le continuau pe cele ale celor din urmă și la urma urmei numai asta conta, indivizii fiind mai degrabă colecții de urme. Cercetătorii rămaseră la fel de nedumeriți în urma acestei descoperiri, nepricepând ce soi de civilizație ar putea folosi atât de multă energie, de vreme ce planeta era indubitabil prăduită în stratul geologic respectiv, pentru un model de producție atât de neinteligibil în termeni economici.

* * *

Istorii (3) – protest song de jucărie

Se construiește gigantic, fără măsură, hale-depozite-spitale, pretutindeni stive de blocuri de beton așteptând generații viitoare de locatari zidiți în proiect, așezați la temelia activității economice înfloritoare, egalitate fraternitate prosperitate;

din oamenii prezentului curg cuvinte ca niște tărâțe după urma cărora nu se vor putea ține decât păsările cerului, în măsura în care nu au fost și ele zidite la temelia activității economice;

cuvintele nu hrănesc păsările și nu pot pune niciodată piedică benzii rulante care scuipă secundă de secundă blocuri de beton, molecula de bază a activității economice – nici măcar atunci când tărâțele curg din legiuitor;

nici ziditorul nu se poate opune zidirii, mai întâi a fost tărâța, ea s-a umflat, apoi locul ei a fost luat de blocurile de beton, posibil, ca toate invențiile, un produs secundar al generării de păsat;

oamenii prezentului lipesc blocuri de beton cu clei de oase de pasăre, construiesc din ele colivia perfectă, întru cinstirea veșnică a făcătorului cerului și al pământului și al activității economice;

din ei nu mai curg cuvinte, nici alte substanțe mai mult sau mai puțin venerabile, oamenii prezentului se lasă târâți de scopuri obiective aflate atât de departe în afara lor încât nici nu le mai spun decât așa, obiective, ei nu mai lasă urme pentru păsări, nu mai au traiectorie vizibilă decât înaintea picioarelor;

în spatele lor, acolo unde nu se uită decât inadaptații care mâncau lipici vegan în copilărie și care se holbează după păsări care nu-s, rămân edificii tinzând spre cer, pe care să le înalțe mai departe, spre înflorirea activității obiective, cu valoare de piață, generațiile viitoare de blocuri de beton, după ce termină școala primară.