O întâmplare ciudată – Horia Corcheș

O întâmplare ciudată – Horia Corcheș

De câțiva ani, când țin seminarii de pedagogie cu studenții de anul I, discutând cu ei despre finalitățile educației, pornesc de la ideea că orice acțiune umană tinde către un scop. Deși poate părea un truism, uneori ajungem la discuții interesante, iar ei au mici revelații. Cam la fel cum mi se întâmplă cu elevii de liceu, când îi provoc să imagineze ceva care nu are nicio legătură cu ceea ce noi cunoaștem, dar absolut niciuna. Deși încearcă, în momentul în care eu le spun că, spre exemplu, un extraterestru tot are legătură cu realitatea, pentru că e o ființă, iar conceptul de ființă nouă ne este cunoscut, sunt uimiți de ceea ce descoperă despre limitele imaginației umane.

Ei bine, chestiunea cu acțiunile orientate spre un scop mi-a fost pusă recent sub lupă, printr-o întâmplare personală. Să vă spun cum. Într-o seară din plină pandemie, când aveai voie să ieși totuși noaptea din casă, cu condiția să ai declarație pe proprie răspundere că nu știu ce, iar magazinele non-stop erau deschise, au întârziat niște prieteni la mine la un vin. La drept vorbind, ne-am cam pilit, eu eram proaspăt despărțit de o gagică, devenită puțin prea needy și încă nu găsisem o soluție interioară sau exterioară pentru a mă atașa cu adevărat de cineva, după o relație mai veche, încheiată cu vreo doi ani în urmă, la care îmi mai stătea capul uneori. Deci, băuserăm vin, cu poveștile astea despre femei în topic, despre viață, în general, dar și despre pandemie. Fapt e că, la plecarea lor, am constatat că nu mai am decât vreo două țigări, iar asta putea să-mi afecteze grav dimineața, când la cafea sugativez vreo trei-patru. Mi-am printat la repezeală o declarație și am ieșit să îmi cumpăr de la magazinul din apropiere, deschis non-stop. Cel puțin atunci, pentru că apoi, cu efectele pandemiei, a ajuns să dea faliment, ca multe altele.

Ajuns la vreo 50 de metri de magazin, mi-am dat seama că nu am mască la mine. Pe stradă încă nu era obligatorie, dar în magazin, da. Acum, trebuie să spun că magazinul ăsta era o gheretă, practic un container, în care cu greu încăpeau, dincoace de tejghea, mai mult de doi clienți. Însă, deși am observat la câțiva pași dincolo de magazin doi polițiști locali care stăteau și fumau lângă o mașină, nu mi-am pus problema să mă întorc după mască. Mi-am spus că intru repede în magazin, cumpăr țigări, plec. Poate nici nu aveau să mă observe. Bineînțeles, lucrurile nu s-au petrecut așa, odată intrat în magazin au năvălit peste mine, mi-au cerut buletinul și m-au scos afară, pentru discuții și sancțiune.

Cum vă spuneam, băusem ceva vin, iar în momentele alea, dacă nu sunt romantic, devin coleric. Despre romantism nu putea fi vorba, așa că m-am enervat. I-am acuzat că stau la pândă în miez de noapte, pentru a amenda oamenii, că au comandă administrativă, că sunt un instrument al represiunii, în fine, ce-mi venea la gură. Buletin nu aveam la mine, logic, doar ieșisem în pantaloni scurți și tricou, la câțiva pași de casă, la 12 noaptea. Totuși, când și-au notat datele mele (mi-am notat și eu numele lor, plin de importanță, în telefon, după ce le cerusem legitimațiile și ordinul de serviciu, căci ce să caute ei noaptea pe străzi la ciupit cetățeni), nu m-am gândit să mint, să spun un nume la întâmplare, o adresă fictivă și un CNP de klingonian. Am dat datele corecte, mi-am luat țigările și m-am cărat acasă, pufnind de nervi, neștiind nici măcar cât va fi amenda, căci nu mă coborâsem la nivelul lor, să-i întreb.

Ca să fiu sincer, ajuns acasă am mai băut un pahar, am fumat pe balcon și am uitat destul de repede, pentru că în cap mi se învălmășeau alte ficțiuni. Au trecut apoi câteva luni bune până să revină povestea la firul principal. Era deja toamnă, dar încă frumos afară, cum e mai plăcut, când am primit un telefon. Numărul mi-era necunoscut, dar am răspuns, totuși. O voce de femeie, ușor ezitantă, mă întreba dacă sunt domnul Corcheș. Eu sunt, am confirmat. De dincolo, se recomandă doamna Diaconescu, de la poliția locală. Una peste alta, ca să n-o lungesc, mă invita pentru a doua zi, la ora 15, să o caut la biroul ei de la primărie, pentru a discuta o situație legată de o amendă primită ca urmare a nerespectării legislației privind pandemia. Am simți clar că nu vrea să spună mai mult la telefon, așa că nu am insistat. Dar ulterior convorbirii telefonice, mi s-a părut puțin ciudat, căci nu mai auzisem pe nimeni să spună că fusese chemat la discuții, ci că venise pur și simplu amenda în poștă. Ce putea fi acum? Poate faptul că fusesem puțin coleric, făcusem ceva scandal? În fine, aveam să aflu a doua zi, așa că am lăsat baltă scenariile.

M-am prezentat la ora fixată, a doua zi, la biroul indicat. Intrând înăuntru, undeva pe la subsolul primăriei, unde au oamenii ăștia sediul, am văzut un vălmășag enorm, ei înșiși cred că erau cel puțin zece în sală, fiecare cu biroul lui, plus cetățeni convocați pentru rezolvarea diverselor litigii minore. I-am compătimit pe polițiști, pentru că mi se părea că au condiții grele de muncă, dar mi-am spus apoi că nu e treaba mea, oricum stau mai mult pe străzi, pândind să își facă norma, prin vânarea unor încălcări minore ale legii, adesea stabilite doar la nivel local. M-am întreptat spre primul birou și am întrebat de doamna Diaconescu, iar polițistul mi-a indicat-o, arătând cu degetul spre un alt colț al sălii. Femeia însă își auzise deja rostit numele, cred că aștepta apariția mea, așa că a venit ea spre mine, lăsând în fața biroului un alt contravenient.

Ajunsă la mine, m-a prins discret de braț și m-a tras puțin alături, să nu se audă ce vorbim. Eram din ce în ce mai intrigat, desigur, întrebându-mă în ce bucluc mă băgasem oare și căutând în gând căi posibile de salvare, inventariind nume de avocați pe care îi știu sau de alte cunoștințe la care aș putea apela.

Cu atât mai surprinzător mi s-a părut ce a urmat. Femeia, îmbrăcată în uniforma aia de polițist, mi s-a părut din start foarte frumoasă, ca la vreo 35-40 de ani. Aveam să constat mai târziu că frumusețea ei era mult estompată totuși de uniformă. Mi-a șoptit, puțin încurcată, că ar vrea să ne vedem la o cafea, la ora 16, când termină programul, dacă sunt și eu de acord. Și a adăugat, în treacăt, că nu trebuie să îmi fac griji pentru incidentul în care mi se stabilise o culpă, că îl vom rezolva. Nici nu știu cum aș fi putut să o refuz, în plus mă atrăgea destul de tare prezența ei, așa încât am acceptat, fără ezitare, dar totuși extrem de intrigat. Ne-am stabilit întâlnirea pe o terasă din Piața Muzeului.

Timp de o oră, cât a trebuit să o aștept, m-am plimbat prin oraș. Am încercat să trec în revistă diverse ipoteze. Să fie oare mama unui elev? Nu-mi aduceam aminte de vreunul cu numele Diaconescu. Mama unui student era aproape exclus, părea prea tânără, în plus, de ce să mă caute mama unui student? Nu găseam nicio legătură. Să-i fi trezit eu interesul, ca prezență masculină, era de asemenea puțin probabil, pentru că totul părea plănuit dinainte de a mă întâlni concret în biroul acela agitat. Am decis să nu mă mai întreb, să aștept și să aflu de la ea însăși despre ce este vorba.

Cu câteva minute înainte de ora stabilită m-am așezat pe terasă, mi-am luat o cafea și am așteptat. Nu a durat foarte mult, pentru că, primăria fiind aproape, a apărut la câteva minute după ora 16, când i se termina programul de lucru. Nu mă înșelasem și, cum am anticipat, era mult mai frumoasă decât în uniformă. Cel puțin conform standardelor mele. Avea o bluziță albă, mulată, peste care purta un sacouaș ușor, scurt, cu dungi orizontale, albe și negre, blugi strâmți și niște adidași, o îmbrăcăminte casual, dar care o prindea tare bine. Pe cap, în părul blond, purta ochelari de soare, iar la încheietura mâinii stângi un ceas smart roz, asortat cu adidașii. Zâmbea puțin încurcată când s-a așezat și, până nu a venit chelnerul, aducând cafeaua și o limonadă, pe care  le ceruse, și-a aprins o țigară, nemairostind niciun cuvând. Nu voiam să forțez nimic, așa că am așteptat să pornească dialogul dinspre ea.  Așa s-a și întîmplat, începând aproape abrupt.

— Domnule Corcheș, pe mine mă cheamă Diaconescu. Cleopatra Diaconescu. Vă spune ceva numele meu?

După ce m-am gândit câteva momente, i-am mărturisit că nu. Acum, că își dezvăluise și prenumele, mi se părea puțin exotic, dar nu în mod deosebit și nu găseam nicio legătură între mine și ea.

— Să știți că, deși lucrez la poliția locală, nu fac parte neapărat din lumea lor. Nu știu cât contează asta, a continuat ea, dar am studiat în tinerețe pedagogia, am fost chiar învățătoare câțiva ani, apoi m-am orientat spre domeniul vânzărilor, în care am lucrat mulți ani. În ultimii vreo 5-6 am avut apoi firma mea, dar, în timpul pandemiei, am fost nevoită să o închid. Am avut oportunitatea de a intra în poliția locală și nu am ezitat, salariile sunt bunicele și ca mamă care-și crește copilul singură, am considerat-o de neratat. De fapt, de la copilul meu începe legătura mea cu dumneavoastră.

Încă nu înțelegeam despre ce poate fi vorba, dar faptul că apăruse un copil în discuție părea, într-adevăr, că va duce la o clarificare. În fond, mai toată activitatea mea profesională este legată de copii. Așteptam însă lămuririle necesare.

— Ei bine, fiul meu, Andrei, care este în clasa a V-a, a primit de la școală sarcină să citească o carte pe care ați scris-o dumneavoastră: Istoria lui Răzvan.

În sinea mea răsuflam acum ușurat, pentru că probabil femeia voia un autograf. Totuși, nu excludeam încă ceva conflictual, poate să îmi reproșeze vreo expresie mai neortodoxă din carte sau vreo inexactitate istorică, așa că stăteam încă precaut. Am încuviințat totuși din cap zâmbind, indicând că da, eu am scris cartea respectivă, cu ani în urmă. Devenise o carte destul de căutată în mediile școlare.

— Domnule Corcheș, nu dumneavoastră ați scris cartea asta! (și aici m-am neliniștit cumplit pentru o secundă, crezând că voi fi acuzat de vreun plagiat și imaginându-mi tevatura prin care ar fi urmat să trec pentru a mă disculpa). Adică ați scris-o, dar înainte de asta, eu am trăit-o!

Cred că făcusem ochii cât cepele, pentru că era exact informația la care nu mă așteptam. Povestea din cartea respectivă e simplă: un băiețel din viitor, Răzvan, călătorește în trecut, unde se întâlnește cu diverse personaje din preajma marilor personalități istorice, de la care află cum s-au desfășurat evenimentele. În paralel, el are și viața lui obișnuită, acasă, la școală, cu familie, profesori, colegi, prietenii, iubiri etc. În fine, chestia clasică. Mă gândeam deja că poate am în față un om dezechilibrat, care trăiește cine știe ce suprapunere de planuri, într-un orizont ficțional construit maladiv etc.

— Știu, fiți convins, cum poate să sune ceea ce afirm acum, domnule Corcheș. Pe scurt, cumpărând cartea pentru fiul meu, am răsfoit-o și eu. M-a izbit din prima clipă, apoi am citit-o în câteva ore. O singură greșeală este în ea, nu Răzvan este eroul, ci Cleo, adică eu. Eu am trecut prin toate episoadele relatate în carte, pas cu pas. Când am primit lista cu contravenienții și a trebuit să scriu procesele verbale de sancționare, văzându-vă numele, am decis să vă vorbesc.

Mi-a dat seama într-o clipă: Răzvan, personajul meu, se îndrăgostește în carte de o colegă, Cleo. În fața mea se află Cleopatra. Tipa făcuse vreun transfer de planuri, așadar, se proiectase în carte, cine știe cum schimbase perspectivele, în fine, aveam de-a face cu un caz clinic, fără îndoială.

— Probabil vă spuneți că aveți de-a face cu un caz clinic. Și eu aș crede, cu siguranță, în locul dumneavoastră, la fel. Nici nu voi încerca să vă schimb, cu tot dinadinsul, impresia. Nu acesta este motivul pentru care am vrut să vă întâlnesc. Totuși, priviți puțin comparativ!

Și în acel moment a scos din geantă cartea scrisă de mine, respectiv un caiet care, prin aspect și culoare, părea vechi de zeci bune de ani.

— Acesta este caietul bunicului meu, caietul lui de istorie, domnule Corcheș. Călătoriile mele în trecut au avut loc întocmai cum s-au desfășurat în cartea dumneavoastră cele ale lui Răzvan: trecându-mi degetul ușor înțepat peste însemnările bunicului. Vă rog să comparați câteva dintre filele caietului cu cele din cartea dumneavoastră, atribuite bunicului lui Răzvan. Și, mai ales, comparați fișa despre Decebal.

Mă uitam uluit la ea. Să fie nebunie? Să fie o farsă? Dar cine să o fi pus la cale și de ce?  Era limpede că trăiesc, oricum, episodul anului și mă întrebam, firește, unde va duce. Am luat totuși cartea și caietul. În el, un scris îngrijit, cu cerneală decolorată de timp și, ici-colo cu ușoare mânjituri de sânge. Într-adevăr, comparând, fișele bunicului din carte și cele ale așa-zisului bunic al Cleopatrei păreau identice. Inclusiv cea despre Decebal, unde atunci am observat că scăpase o eroare: peste tot, în loc de d. Hr., era scris î. Hr. Și în carte, și în caiet. Dar ce putea demonstra asta? Până la urmă, putea fi măsluit totul.

— Știți, nu contează prea mult ceea ce credeți, dacă mă considerați o nebună sau o falsificatoare. Vedeți bine, doar pînă la un punct se suprapun poveștile: eu n-am ajuns, asemeni lui Răzvan din cartea dumneavoastră, o cercetătoare care să descopere secretul călătoriei în timp și să-și orchestreze singură întoarcerile din copilărie spre Evul Mediu. Am ajuns doar o polițistă locală. Dar, pentru că vă spuneam că altul este scopul întâlnirii noastre, vreau să vă întreb ceva.

S-a oprit pentru o clipă și a sorbit ultimele picături de cafea, apoi ultimul deget de limonadă. Și-a mai aprins o țigară și m-a privit în ochi. Poate că era nebună, dar era extraordinar de frumoasă și simțeam că aș putea-o iubi până la disperare, după privirile alea pe care le schimbam atunci.

— Aș vrea să îmi spuneți, sincer, dacă ați mai scris și un alt capitol pe care, din diverse motive, nu l-ați publicat, nu l-ați introdus în carte. Vă rog să fiți onest cu mine, deși e posibil să vă fie greu!

Ce voia oare să spună femeia asta frumoasă și nebună? Nu înțelegeam nimic și eram parcă într-o capcană. Pe de o parte pe punctul de a mă îndrăgosti subit, pe de altă parte venindu-mi să fug, ca de ceva periculos și inevitabil, totuși.

I-am mărturisit că nu, nu am mai scris niciun capitol, că nu există vreunul dosit, suprimat înaintea publicării cărții.

— La un moment dat, caietul bunicului s-a terminat. Acolo unde se termină și călătoriile lui Răzvan din cartea dumneavoastră. Sau a noastră, aș putea spune, dacă îmi îngăduiți, cel puțin pentru acest moment în care mai fumăm o țigară. Cu toate acestea, a mai existat ceva, foarte important pentru mine, dar care lipsește din carte.

Mă frământam deja vizibil pe scaun și nu îmi dădeam seama dacă e o strategie pentru a mă prinde în plasă, m-ar fi măgulit teribil, mi-ar fi plăcut enorm să fi fost totul un joc al seducției. Cu toate acestea, nu am știut ce altceva să fac, decât să afirm încă o dată, cu toată fermitatea, că nu am mai scris niciun rând față de cele din carte. A rămas cu privirea dusă spre cer, fumând. Redresându-mă, am încercat să o descos, să o conving să îmi spună ea ce lipsește din carte. Dar n-a fost chip. Nici nu mă mai privea.

A luat de pe masă cartea mea și caietul și le-a băgat în geantă. A scos apoi, tot din geantă, înștiințarea de contravenție, pe care a pus-o pe masă, îndoită în două, ținând palma peste ea. Abia acum mă privea din nou în ochi, dar cu o privire îndurerată:

— Vă rog, dacă veți mai scrie vreodată vreun rând care să facă parte din povestea acestei cărți, să mă căutați!

Apoi s-a ridicat brusc și a plecat. Am luat hârtia de contravenție și am desfăcut-o: îmi dăduse doar un avertisment, fără sancțiune financiară.

Firește, m-am întors pe toate părțile nopți la rând. Într-o zi am mai trecut și pe la primărie, dar am aflat că nu mai lucra acolo. Aș fi putut, desigur, să o sun, aveam numărul ei de telefon. Dar cum nu mai scrisesem niciun rând în legătură cu povestea din carte, mi-am dat seama că nu ar avea rost. Și că nu ar avea rost nici să scriu, doar pentru a avea pretext să o caut. În orice caz, povestea asta m-a făcut să reflectez la ce înseamnă acțiunile umane, care întotdeauna tind către un scop. Presupun că nu se așteaptă cineva să și încerc aici, la final, un răspuns la întrebarea asta.

Horia Corcheș

Fotografie Copertă © RODRIGO GONZALEZ on Unsplash

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)

„Vesileikit” – Cristina Sandu

„Vesileikit” – Cristina Sandu

Atelierele de poezie Super9 (I)

Atelierele de poezie Super9 (I)

„Crima perfectă” – Emilia Toma

„Crima perfectă” – Emilia Toma