Poeme – Mihaela Munteanu

Poeme – Mihaela Munteanu

1.
Îmi ascult prietenul cum vorbeşte despre fata de care e îndrăgostit.
Aproape tot ce spune ar putea fi poezie,
mai bună decât a mea
şi el nici nu se gândeşte prea mult.
Dar se gândeşte mult la ea:
când merge pe stradă,
când e la repetiţii, când cântă,
când conduce, când mănâncă.
Se abţine din a-i da mesaj,
să nu pară nuştiucum. Îi scrie poezii,
i le trimite, o invită la teatru,
să-l vadă pe scenă. Îmi povesteşte că
are atâtea emoţii, încât crede că o să se panicheze pe scenă – doar pentru că e ea acolo,
nu pentru că n-a mai jucat de mult.

Îl ascult liniştită,
cu mare drag
şi aproape că mă doare. De fapt, nu aproape,
ci chiar mă doare
şi încerc să înţeleg
de ce nu putem doar să ne bucurăm
pentru celălalt.
Mi-a spus că e un sentiment nobil,
asta atunci când i-am vorbit despre tine;
să nu-mi fie
ruşine. Îmi amintesc mereu de ce a spus,
dar nu de ce trebuie să fac.
Aseară te-am visat,
atât de organic şi mi s-a făcut dor de tine.
Eram într-o curte şi părea că mă placi
de-aproape, poate serios, poate nu doar
pentru că mă prefac
că ştiu să-ţi scriu.
Inventez multe,
şi aproape la fel ca Sociu, mi-aş dori să am
doar o superputere (dragostea ta).

Ştiu cât de irelevant e
tot ce scriu. Ştiu câtă conştienţă
e între noi.
Ştiu că de la un timp
ai vrea doar să mă-ndepărtezi. Ştiu
cum apare-n background o notificare
pe care o ştergi cât mai repede.
Sau îmi imaginez.

Vorbesc despre prietenul meu
ca să nu spun aceleaşi lucruri despre mine.
Ascult liniştită
şi îi doresc
un final fericit.

2.
Nu mai am control şi toate zilele astea sunt un exerciţiu de plâns de milă.
În dimineaţa asta mi-am schimbat tricoul de pijama
doar ca să mai simt ceva. O schimbare pe corp.

Începe să nu-mi mai placă de tine
doar atunci când nu te văd. Apoi apari,
dar nu pentru mult timp. Totul se-ntâmplă atât de repede –
scurt:
quick reminder. Eşti
în acelaşi punct şi nu vrei să pleci.
Nu-i rău,
eşti mai rea decât alţii, dar nu îţi e mai bine.
Uite cum îţi distragi atenţia:
conversaţii insipide, milogeală ici-colo, unde
te crezi
cine
te mai crede

L-am văzut pe băiatul ăsta
mai muzician decât tine,
merge la nocturnele de poezie din 2015,
iar tu n-ai vrut să mergi nici măcar în 2020,
când te-am invitat. Nu e ca şi cum ai vrea să mergi undeva cu mine
vreodată
şi înţeleg. Serios că înţeleg.

Îmi propusesem ca poeziile să nu mai fie despre tine,
dacă-mi mai distrag puțin atenţia cred că reuşesc,
dar atunci nu o să mai scriu deloc.

3.
Anul meu nu trece în funcție de anotimpuri,
ci în funcţie de iubirea mea pentru tine.

Nu voi fi niciodată o problemă reală
şi realităţile nu vor fi niciodată concludente.
Îmi place când îmi minimalizezi sentimentele,
îmi spui să nu facem bigdeal,
dar tot eu
mă gândesc numai la mine.
Egocentrismul va caracteriza întotdeauna
individul. Fapt ce îl plasează într-o societate
care se defineşte prin componenţii săi.
Eu cred că
mă gândesc mai mult la tine decât la mine.
Dar n-o să avem mereu aceleaşi păreri.
În schimb, pare că ne definim mereu
prin celălalt.
Eu cum mă uit numai la tine,
nu ştiu dacă mă mai pot defini
fără.

În mijlocul unui mare gol din mintea mea
eşti tot tu.
Anul meu nu trece în funcţie de anotimpuri,
le ignoră şi doar
atât.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Atelierele de poezie Super9 (II)

Atelierele de poezie Super9 (II)

„Vesileikit” – Cristina Sandu

„Vesileikit” – Cristina Sandu

Atelierele de poezie Super9 (I)

Atelierele de poezie Super9 (I)

„Crima perfectă” – Emilia Toma

„Crima perfectă” – Emilia Toma

No Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.